Cap. 25 Preocupări
Botoșana 28.03.1998
La vârsta mea de 88 ani, 2 luni și 19 zile, s-ar cădea să stau liniștit și să mă bucur de roadele mele de o viață. Dar nu este așa. Nu, eu ma zbucium zi și noapte. Pe masa mea de lucru stau în dezordine dosare, cărți, registre, documente. Printre ele și la loc de frunte stă Cartea. E vorba de “Cartea satului Botoșana, Monografie, 1874” un manuscris dactilografiat, pe 796 de pagini, de 3 kg și 800 de grame, cuprinzând toată istoria, geografia, demografia și folcloristica populației. Obiceiurile la naștere și botez, la căsătorie și la înmormîntare, având zeci de fotografii, hărți, arbori genealogici, desene, partituri muzicale, etc, toate spre a face mai explicit textul. Mai cuprinde și istoricul școlii, al Bisericii, sărbătorile, portul popular, ocazii de petrecere, claca, șezătoarea, jocul, jocul de copii, sănătatea și medicina populară, descântece și alte obiceiuri. Anexe, glosar, Bibliografie, indice de nume. Am lucrat 15 ani la adunarea documentației, 4 ani la redactare, după ce am ieșit la pensie și 4 luni la dactilografiere.
Când a fost totul gata, în 1974, am prezentat-o la tovarășul președinte al Comitetului de cultura, mi se pare că tov. Toma. Acesta, după vreo două săptămâni, mi-a comunicat că nu se poate tipări deoarece “s-a gătit hârtia din România”.
Am înțeles imediat că motivul era cu totul altul, și anume acela că am refuzat să mă înscriu ca membru în P.C.R. și mai ales acela de a colabora cu Securitatea. Și asta după ce am stat la gherla 4 luni și jumătate, încă din primul val, fără nici un fel de judecată.
Aceasta a fost o nimica toată pe lângă cercetările de zi și de noapte și indicațiile tovărășești, ca nu cumva să calc strâmb și să ajung iarăși după gratii. Ce grijă pe ei! Cât umanitarism (sovietic)! Am pus și eu cartea la sertar, așteptând zile mai bune.
Dar, iată că vremurile s-au schimbat și acum este hârtie din belșug, dar nu sunt parale. Și pentru tipărirea a 1000 de exemplare din lucrarea mea, sunt necesari 40.000.000 de lei, sau 5000 de dolari, după socotelile domnului Octavian Nestor, directorul editurii “Euroland” de la Suceava. Acum e nevoie de cineva să te sponsorizeze. Cineva care dispune de dolari și nu știe ce să facă cu ei. Cică Fundația Soros ar fi printre aceia. Am rugat-o pe nepoata noastră, Dana Mareș, să ne ajute și să ne zică cum să facem. În curând am primit toate indicațiile pe foi tipărite ca să știm cum trebuie să procedăm la întocmirea dosarului ce trebuie să-l trimitem la Fundație. Aici e toată nădejdea. Toată documentația ce trebuia făcută și înaintată până la începutul lui octombrie 1997. Dar dacă Soros nu ne trimite decât 20.000.000 de lei? Atunci ce ne facem? Trebuie să căutăm niște sponsori de la noi, mai mititei. Primarul de la noi, Ion Cotleț, s-a oferit îndată să organizeze un bal în beneficiul tipăririi cărții (și asta e ceva). Restul celor cu care am vorbit, mai marii județului, ori mi-au zis ca nu sunt bani, ori ca nu intră în atribuțiile lor, ori nu au răspuns deloc. Am trimis scrisori și la București, dar nu am primit nici azi răspuns.
Am folosit vorbirea la plural deoarece s-a implicat în acțiune și nora mea, inginera Mariana Boca, lucru pentru care am și scris în prefața lucrării o mulțumire.
Marea speranță este Soros. Dar m-am gândit că lucrarea mea este de interes local așa că, 1000 de exemplare cu greu vor putea fi plasate. Și apoi și faptul că eu sunt un mare necunoscut. Așa că m-am gândit că marea speranță e la fii satului, avându-se în vedere marea răspândire a acestora în întreaga țară.
Așadar am pornit de la casă la casă și timp de 3 săptămâni le-am vizitat pe toate cele 834 de case de la care am adunat 619 adrese de la cei din Botoșana dar stabiliți în alte localități. Dintre aceștia marea lor majoritate sunt intelectuali de vază. Astfel, la data când apare cartea voi expedia o scrisoare comună, spunându-le acest lucru și zicându-le că dacă vor pot să și-o procure de la mine, contra ramburs. Sper că 95% dintre ei o vor face.
Și dacă nimeni din cei cu putere, adică cu banii, nu-și vor pleca urechea la strigătul nostru surd, ma vor sili să pun lucrarea la sertar până ce careva din viitor va găsi că mi s-a făcut o mare nedreptate iar țara sau regiunea a fost lipsită de un bogat depozit de date, relative la populația acestor locuri. Asta a fost primul dosar.
Al doilea dosar e intitulat “Gradul”, e vorba despre înaintarea mea la gradul I în învățământ. Atunci când mi s-a comunicat că s-a terminat hârtia din România, mi s-a părut ceva natural, căci devreme ce eu nu numai că am socotit că Partidul Comunist a închinat sau a vândut țara unei puteri străine, deci că ei, comuniștii sunt trădători de țară. Și nu doar am gândit asta în sinea mea, am și afirmat în public acest lucru, și atunci era natural să nu fiu promovat de acei care au fost socotiți de mine ca dușmani ai țării noastre. Când a fost vorba însă de gradul I, care trebuia să se deie după meritele personale, nu după cum era înscris în partid sau nu.
De aceea când mi s-a prezentat Registrul de proces-verbal de inspecție în care era specificat că nu am fost promovat la gradul I, am rămas cu totul dezorientat, uluit, nu știam ce să cred. Cum era posibil? Am citit și recitit de nenumărate ori textul documentului și de fiecare dată descopeream noi și noi afirmații false, introduse în text fără nicio o acoperire, fără nici un temei.Un singur exemplu: Șeful comisiei de inspectori, conferențiar universitar de la Iași, Ștefan Vancea, a scris negru pe alb că eu am făcut grave greșeli de ordin științific, afirmând în fața elevilor, la una din lecțiile ținute de mine, că ursul și șopârla hibernează. Ori, însuși tovărășia sa scrie negru pe alb, în lucrarea “Fauna RPR” vol XIV, Reptula, Editura Academiei R.P.R. București, 1961, că șopârla de câmp intră la hibernare pe la sfârșitul lui septembrie, îngropându-se în galerii, la 40-60 cm adâncime, apoi primăvara iese de la hibernare la începutul lui Martie.
Este uluitor și de neconceput ca un cadru universitar, după ce el însuși a scris într-o publicație a Academiei aceste lucruri, să susțină într-un proces verbal că un cadru didactic de rang primar, sau preuniversitar cum să spune, susținând același lucru, să spună că a făcut o eroare științifică în fața elevilor, la lecție, și să-l facă de rușine trântindu-l la gradul I de învățământ.
De aceea, ne acceptând situația înscrisă în acel proces-verbal, am început acțiunea de protestare împotriva blasfemiei. Timp de 15 ani am tot protestat, formând un dosar de 120 de file intitulat “Odiseea admiterii mele la gradul I”.
M-am adresat tuturor instituțiilor statului locale și naționale, am scris articole și scrisori către diferite ziare și reviste.
După 15 ani, socotind că în această generație nu se poate face dreptate, căci se judecă după principiile luptei de clasă, am lăsat eu pe limba de moarte, ca urmașii mei, după ce se va fi schimbat regimul, să reia secțiunea de protest, până se va anula acel odios proces-verbal. De astfel, analizându-se acel înscris se poate vedea că este un fals, lucru ce l-a dovedit, Inspectorul Școlar Suceava, conform adresei din 26.03.1997, nr. 1163.
Deci regimul s-a schimbat chiar în timpul vieții mele. Pe masa mea a luat ființă un alt dosar, ceva mai mititel, căci era până acum numai 41 de file.
Am trimis din nou scrisori la instituțiile statului, și locale, și la ziare și reviste.
Deci, răspunsul ministerului, prin directorul general Adrian Pascu, este acela că cele expuse în procesul-verbal de inspecție, sunt și rămân definitive. Deci, chiar dacă se bazează pe falsuri și nedreptăți, odată ce sunt scrise de un politruc de factură sovietică, deci de un comunist, rămân sacrosante sau irefutabile.
Și atunci se pune întrebarea pentru ce a votat poporul în toamna lui 1996 să se facă schimbarea? Sau poate să se schimbe, dar să rămână totul cum a fost, așa ca în Caragiale. Vai de biata țară în care se practică o astfel de concepție de guvernare.
Și acum Pământul. Acest dosar are 104 foi și cuprinde toată documentaristica relativă la judecățile ce le-am avut cu nepotul meu, colonelul medic Boca Aurelian, de la Spitalul Militar din București.
Astfel sentința civilă definitivă nr. 620 a judecătoriei Suceava, din 30 iulie 1993 îmi dă mie câștig de cauză. Am la dosar și răspunsul de la Curtea Supremă de Justiție. Către Ministerul Justiției, către Parlamentul României, Comisia Parlamentară.
Și am luat-o de la capăt, conform noii legi, a Fondului Funciar, depunem o nouă cerere către primăria comunei Botoșana. Să sperăm că acuma nu se va mai proceda după principiul luptei de clasă, ci după acela al sfintei dreptăți.
Între timp am sintetizat tot ce mișcă pe masa mea, scriind cele ce urmează:
Cartea, gradul și pământul
Sunt ofurile mele
Demnitatea, omenia
Dispar fără de ele.
Cartea satului ne-arată
Sforțările unui om
De a scoate la lumină
Tot trecutul ca-ntr-un pom.
Gradul unu reprezintă
Demnitatea între colegi
Fără dânsul, însăși viața
E zadarnic s-o alegi.
Iar pământul, maica noastră
Ne dă hrană și mormânt
Vai de cela ce nu are
Lângă el nimica sfânt.
Și ca încheiere să reproducem o parte din scrisoarea mea către ziaristul Constantin Severun de la ziarul “Monitorul de Suceava” care a scris un articol foarte elogios la adresa mea, intitulat “Închis de comuniști și batjocorit de țărăniști, profesorul Vasile Boca, un Solzhenitayn al Bucovinei”. Și iată ce i-am scris la data de 9.07.1997.
“Prin publicarea articolului dumneavoastră, din 4.07.1997, în ziarul “Monitorul de Suceava” relativ la activitatea mea la școala din Botoșana, mi-ați produs una din cele mai mari bucurii ale vieții mele. Vă mulțumesc foarte mult, vă mulțumesc din suflet.
Articolul dumneavoastră decupat din ziar și adăugat la celelalte din dosar, decupate din ziare, reviste și cărți, formează cel de-al 67-lea articol scris despre mine în decursul vieții mele. Nici unul nu a atins gradul de elogii aduse la adresa mea. Nu e puțin lucru să fii comparat cu marele scriitor rus și mondial Aleksandr Solzhenitayn care, prin romanele sale, a trezit intelectualitatea Europei apusene din somnolența ce o cuprinse-se provocată de propaganda comunistă. “Tinerii filosofi”, sesizați de Gulaguri, au zguduit lumea din somn și în special electoratul francez, care ajunsese să voteze cu partidul comunist în proporție 35%. Mai trebuia un val și ne înghițea. Acum au ajuns la 9% și scade mereu datorită romanelor lui. Nu e puțin lucru ca una din lucrările mele, “Cartea Neamurilor” să merite să fie considerată ca demnă de a fi menționată în Cartea Recordurilor Guiness Book.
Așadar, m-ai plasat pe niște culmi pe care nici nu visează careva dintre colegii mei să ajungă. Și ce folos dacă n-am știut la timp să mă pun bine cu puterea? Ați văzut la mine cele 8 volume de “Articole, cuvântări, însemnări”. Toate ar fi putut să fie tipărite, ca altele și altele, dar am ținut să fiu vertical. Așa am rămas un celebru necunoscut. Ce a câștigat omenirea prin aceasta? Nimic! Și Arghezi atâta vreme cât s-a ținut vertical a fost considerat că poezia sa ar reprezenta putreziciunea poeziei românești, dar de îndată ce a încetat de a mai fi vertical, i s-a tipărit toată opera, așa putredă cum era. Iar Sadoveanu, îndată ce ne-a “dovedit” că lumina vine de la Răsărit a fost pus în fruntea bucatelor parlamentare, și alții, și alții.
Iar cine a vrut să rămână el însuși, ca Eugen Ionescu sau Brâncuși, Mircea Eliade, Cioran, au trebuit să ia calea exilului, a străinătății. Aici nu încăpeau decât “dăștepții” ca Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, care s-au plecat cu talent și profesionalitate, atât înaintea monștrilor sacri veniți de la Moscova, căci cine cârtea, era măturat din fața istoriei, sau închinat apoi în fața poporului lui, care se părea că era gata să-și ia soarta în propriile sale mâini.
Deci în viață trebuie să fii ca o giruetă prinsă în vârful căsii și se apleacă după cum bate vântul, azi cu turcii, mâine cu rușii, și de fiecare dată declară că numai el este adevăratul patriot, ca să se minuneze lumea.
Deci
AM FOST UN PROST
Căci n-am știut să profit de puternicii zilei. Am crezut că unele lucruri sunt sfinte, ca patria, virtutea, adevărul. Și n-am crezut că orice stăpânire vine de la Dumnezeu, după cum ne învață Apostolul Pavel în epistola către Romani, ci am crezut că unele stăpâniri, ca cea comunistă, ar veni de la Satana.
Oare toți cei ce au servit puterea sovietică venită de la Moscova vor fi duși direct în iar iar cei ce s-au opus cât de cât vor avea parte de rai? Slabă nădejde să fie așa.
Dacă eu aș fi fost ceva mai “dăștept” ar fi fost mai de folos, atât pentru mine cât și pentru țară și națiune. Așa, tot efortul meu de o viață este menit să șadă la sertar în veșnicie.
Sfârșit.