Castelul de pe Țîvlă
Povestire istorică din bătrîni
Pe dealul Huhului, în parte de miazăzi a satului Botoșana, se află un pisc mai ascuțit numit Țivlă. Țivla aceasta este un bot de deal cu trei pante foarte abrupte, cu pămînt pietros și nisipos. Aici se ajunge pe un drum de țarină care vine din sat și trece prin partea de miazăzi, mergînd spre Liuzii Humorului, căruia i se spune acuma Humoreni. Tot pe aici se poate merge și la Pîrteștii de Jos, dar numai cu piciorul, pe poteci. În partea de răsărit a piscului, tocmai în vale, la circa 200 de metri, se află un izvor cu apă foarte limpede, rece și gustoasă. Izvorul are un jghiab de lemn pe care curge apa șuroind tot timpul. De aceea oamenii spun acestor locuri “La Cioroi” sau și “la cioroiul de sub Țivlă”. În partea de apus, la originea văii ce pornește de aici, cam la aceeași distanță cu izvorul, se află o fîntîniță, de vreo doi metri adîncime, cu un ghizd format dintr-o scorbură de copac. Apa era la suprafață așa că se putea lua direct cu mîna.
Pînă la sfîrțitul secolului al XIX-lea, întreg dealul Huhului ca și împrejurimile erau acoperite de o pădure de mesteceni. De altfel, locurile dinspre miazăzi de Țivlă se numesc “În Dohotării”, ceea ce arată că pe aici au fost instalații de scos dohot, pentru uns osia la car, din scoarță de mesteacăn. Pădurea a fost defrișată prin anii 1901-1902 cînd, locul aparținînd primăriei, a fost parcelat și distribuit la oameni, pentru a fi cultivat cu ovăz, cartofi, și alte plante de cultură, în schimbul taxei anuale care urma să fie alocată clădirii școlii actuale, care s-a termina în 1905 și a fost dată în exploatare la 4 noiembrie a aceluiași an.
E notat în Cronica parohială că piatra necesară temeliei școlii a fost adusă de pe vîrful dealului Țivla. Știind acest lucru, pe cînd eram tînăr învățător, am întrebat pe uncheșul Loghin, un frate al tatei, cum de s-a scos atîta piatră de pe dealul Țivlei, cînd acolo nu este nici o carieră, iar pe de altă parte, la temelia școlii trebuie să fi mers cîteva sute de care de piatră?
-Apoi măi băiete, pe vîrful Țivlei nu a fost niciodată pietrărie, din care să se scoată piatră. Că doară acolo a fost un castel a unui boier numit Turculeț.
-Da de unde știi matale acest lucru, este însemnat undeva? E scris în vreo carte? Că aș vrea să citesc și eu.
-Eu nu știu dacă e scris undeva dar e însemnat în mintea oamenilor și oamenii spun din gură în gură tot așa pînă la sfîrșitul veacurilor. Nu e nevoie de nici o carte pentru treaba asta. Iaca eu îți spun ție și tu la rîndul tău îi spune nepoților tăi și tot așa înainte.
-Dar cînd a fost treaba asta? Cînd a fost clădit castelul? Cînd a fost părăsit? Cum, pe la 1900 nu erau oameni înțelepți care să fi știut toate acestea și să fi sfătuit să nu se dărîme clădirea, ci să se păstreze și să se folosească la ceva. Doar pe atunci era preot în sat Nicolai Sbiera și director școlar George Burciu, oameni cu carte și înțelepciune. Cum? Ei au fost de acord să se dărîme castelul pentru a face temelia școlii? Nu-mi vine a crede acest lucru!
-Apoi stai mai încetul măi nepoate, că lucrurile nu sînt tocmai așa. N-au dărîmat castelul, că pe atunci era doar o mogilă de bolovani și numai în partea de jos se mai vedeau urmele zidului. Cînd s-au cărat pietrele de acolo am ajutat și eu, cu boii, că doar eram om în toată firea, să fi avut 40 de ani.
-Na și dacă ai lucrat acolo, apoi nu s-a găsit nimică, nici un semn ca să putem ști de cînd există acolo și cine a fost stăpînul locurilor acestea?
-Atîta știu numai că stăpînul se chema Turculeț și că era de neam mare, din sămînța lui Luca Arbore.
-Apoi Arbore, e adevărat că era din neam mare, căci tatăl său era frate cu Ștefan Vodă.
-Apoi eu nu le știu neamul, dar am auzit că se trage din vița asta.
-Dar cînd ar fi putut să fie?
-Apăi nu ți-oi putea spune, dar să fi fost cîteva sute de ani.
-Și de ce te gîndești că ar fi fost cîteva sute de ani? S-a găsit ceva, vreo mărturie?
-Apoi amu nu s-o găsit nimică, căci ce-o fost s-o trecut.
-Adică, ce a fost și s-a trecut?
-Apoi ți-oi spune măi nepoate:
Locul acesta era însemnat și nu se putea apropia nimeni. Acolo sub castel era un zămnic cu ușile de fier și înlăuntru se afla o comoară. Comoara însă nu era curată așa că oricine se apropia de zămnic era cuprins de un ciori de frică și nu mai îndrăznea să stea acolo. Pe la zile mari însă, se vedea arzînd cu o pară albăstruie, care tot se aprindea și se stingea. Pînă cînd un fecior al Huhului, care își avea bordeiul prin fundul livezii noastre, de acum și-o luat curajul în dinți și s-o apropiat fie ce-o fi! Cum era cu hîrlețul în mînă, tot se apropia, se oprea și bătea din picior și asculta. Deodată se aude ca și cum ar fi fost un loc gol, ca o hrubă sau tihniță. Bate din picior mai încolo dar nimic. Bate iar aici să se aude sunînd ceva înfundat. Aici trebuie să fie. Își face cruce și începe să dea la o parte pămînt și bolovani. Se mai oprește și cercetează și toate semnele erau bune. După cîteva ceasuri de osteneală numai ce dă cu hîrlețul de ceva de fier. Ce să fie? Ce să fie? Sapă și sapă și dă de o tablă mare de fier ruginit. Curță bine de lut și pietre și iese la iveală ușa zămnicului. Curgeau sudorile pe dînsul dar nu se da bătut. Nu se lăsa. Încearcă cu simțeaua hîrlețului să desprindă ușa. Fiind totul ruginit, n-a fost prea greu să dea la o parte tabla ușii. Din lăuntru a ieșit ca o boare răcoroasă cu un iz greu. A scoborît cîteva trepte și deodată vede într-un colț o ladă mare de lemn înnegrit. Pune mîna pe capac și trage cu putere. Dar lemnul lăzii fiind în contact cu aerul proaspăt de afară se preface totul în pulbere, lăsînd galbenii strălucitori să se împroaștie cu un zgomot prelung. Feciorul cel mare al Huhului a rămas cu gura căscată, fiind mut de uimire la vederea grămezii de bănet de aur. Se uită și probăluiește în minte, cam cîte dimerlii de galbeni ar fi putut să fie. Își face socoteala că de ar veni cu cei doi frați ai săi, cu sacii, ar trebui sa ducă în spate cam de trei pînă la patru ori. Se pune în genunchi și își vîră mîinile pînă la coate în vraful de galbeni. Parcă ar fi băgat mîinile în vraful de grîu. Îi strînge în mînă simțindu-le răcoarea metalică. Își pune obrazul pe luciul galben al grămezii și stă așa înlemnit și vrăjit. Nu știe ce să facă de fericire. Dar deodată, dintr-un cotlon se arată o gadină înfiorătoare. Era balaurul care păzea comoara. Avea capul mai mare decît pumnul. Doi ochi pe care scotea scîntei și o limbă lunga ca o furcă cu două coarne. Corpul să fi avut cam doi stînjeni și de grosimea brațului la cot. Venea încet spre el cu capul ridicat amenințător scoțînd un șuierat parcă ar fi fost de la o locomotivă de tren. A simțit ceva rece care curgea pe șira spinării. A început să tremure de groază și fără să se gîndească a început să meargă de-andoaselea pînă la ușă. Dihania tot înainta spre el, ondulîndu-și inelele și bălăbănindu-și capul în dreapta și în stînga. Cînd a simțit că e lîngă ușă, a făcut un salt cum ar face o zvîrlugă care se repede după o broscuțp ce zboară pe deasupra apei. Apoi a ținut-o într-o fugă pînă acasă. Cei doi frați se uitau la el plini de mirare.
-Ce-i cu tine, măi Gherasîne? Că așa îl chema.
-Am găsit comoara!
-Ce comoară omule? Ce-i cu tine? Ce s-a întîmplat? De ce ai fugit așa de tare? Și de ce tremuri ca varga?
-Am găsit comoara din castelul de pe Țivlă.
-Ce comoară frățioare? Și dacă ai găsit-o, de ce n-ai adus-o acasă s-o vedem și noi? Și de ce te-ai speriat așa de tare că parcă l-ai văzut pe Ucigăl Crucea?
-Stați să vă spun… și începu să povestească totul din fir în păr
Cînd a terminat de povestit, cei doi frați erau și ei fărmăcați de cele auzite. Se sfătuiră ei îndelungată vreme și s-au hotărît să meargă împreună să aducă comoara de pe Țivlă. Au pregătit ei într-un ulcior niște aghiazmă de la Bobotează și un șmoc de busuioc și niște tămîie, că poate locul nu-i curat, Și-au luat și niște topoare speciale, ca pentru luptă, de ar fi la nevoie, și cîte un sac în care să pună comoara, dacă în adevăr li se arată. Au urcat ei pe Coastă la Dascălul la deal, destul de repede, că le curgea sudoarea pe frunte. Cînd au ajuns la gura hrubei, unul a început să stropească cu șumuiogul de busuoic, în dreapta și în stînga, făcînd la cruci iar altul arunca cu boabe de tămîie pe ușa zămnicerului. De-odată s-a auzit un zgomot surd, parcă ar fi căzut din pot un sac de nuci, apoi un zornăit metalic ce se depărta din ce în ce și în sfîrșit o liniște de le țiuia urechile. Au stat ei ce au stat, dar încurajîndu-se unul pe altul, au început a-și face semnul crucii, apoi stuchind în palme au prins topoarele în mînă și au intrat cu mare băgare de seamă.
-Aici era, spuse fratele mai mare, arătînd o adîncitură în pămînt în formă de leică.
Dar nici un galben cît de mic. Au căutat în dreapta și în stînga, dar nimic. Au căutat urmă de jivină, dar nimic. S-au uitat unul la altul, și-au făcut semnul crucii și se gîndeau să se întoarcă acasă, fiind încredințați că nu era curată acea comoară și că s-a scoborît sub pămînt prin gaura în formă de leică, unde se adună toate comorile de felul acesta.
Tot uitîndu-se în dreapta și în stînga, numai ce văd niște doage înnegrite de vreme de la unele buți de vin ce ar fi fost pe aici. Tocmai în colț, unde pătrundea mai puțină lumină, dau de un butoiaș întreg de vreo două sute de ocă. Pun mîna să vadă ce-i dar lemnul se macină și cade jos, rămînînd ceva ca un țuhal ce stă în picioare. Pipîie ei și bagă de seamă că e ceva moale la pipăit și de culoare albicioasă, murdară. Parcă ar fi fost o ciupîrcă ce a crescut luînd forma polobocelului. Măi, ce să fie comedia asta? Scoate unul cuțitul din curea și îl bagă cu nădejde, dar cuțitul întră mai dihai ca în brînză. Cînd scoate cuțitul, văd ei pe custură ceva roșu, parcă ar fi sînge. Pipăie ei între degete și duc la nas, dar li se pare că e vin, vin roșu. Bagă degetele prin despicătura făcută de cuțit și gustă. E vin, vin adevărat, care stă în cămașa lui care s-a format în decursul anilor și a așteptat feciorii Huhului să vină să-l ia. Îndată au tras o fugă pînă acasă, care ți-am spus că era în fundul livezii noastre, și au luat diferite ciuvee și au cărat tot vinul acasă. Măcar cu atît s-au ales. Apoi cei trei frați au plecat în Ardeal, de unde a venit tatăl lor, rămînînd aici numai denumirea de Dealul Huhului.
-Ei uncheșule, mi-ai spus niște lucruri interesante, numai de ar fi și adevărate.
-Dar cum să nu fie adevărate, doar nu umblu eu cu scorneli că amu îs om bătrîn.
***
Stînd de vorbă cu Dumitru Tomuț al lui Spiridon, om în vîrstă, și mult încercat în istorii, am aflat și alte întîmplări din trecutul satului nostru, tot așa de interesante. Că o fată a Răcătoaiei, numită Parasca, stăpînea aceste meleaguri și își avea curțile pe platoul numit Săliște, de deasupra morii. Moșiile ei se întindeau pînă dincolo de Solca, cuprinzînd Arbore, care atunci se numea Solca de Jos, Căjvana cu Hrincești, pînă la apa Sucevei, precum și alte sate și moșii în diferite locuri din Moldova. O fată a Parascăi, numită Nastasia, s-a căsătorit cu Toader Turcea, numit și Murguleț, și care era mare logofăt de Suceava. Nastasia aceasta a avut șapte feciori și o fată. Dintre feciori, Ieremie era vestit prin vitejia și prin averile ce le poseda.
-Se vede că o fi participat la diferite războaie!
-Apăi eu nu le știu pe toate, dar am auzit din bătrîni despre cele ce s-au petrecut chiar pe locurile acestea.
Astfel într-o zi de toamnă tîrzie Ieremie cu doi din frații lui și o ceată din oamenii lor, să fi fost vo douăzeci și cinci de toți, să fi plecat la o vînătoare de zimbrii și mistreți, încolo pe Dealul Lupului și pe la Runc. Erau pe moșia lor. Mergeau cu toții călări și înarmați ca la război, cu lănci și ghioage și arcuri cu săgeți. Mergînd ei după rînduială, numai ce zăresc vo șapte matahale fioroase: erau zimbrii. Fiarele cînd au văzut oamenii călări au început să scormonească pămîntul cu copitele și să-l arunce în sus. Era semnul că simțeau primejdia. Vînătorii cu chiote și răcnete au început să-i înconjoare. Cîinii schelălăiau, iar caii fornăiau. La un semn al unuia din ei, se vede că era conducătorul cetei, au luat-o la goană. Vînătorii după ei. Se vede că unul era mai slab din putere sau mai greu, că tot rămînea în urmă. Ieremie, care era în frunte, îl împunge cu sulița într-o coastă. Fiara se întoarce să se apere dar altul îl lovește cu ghioaga drept în cap, toți strigă: dați-i măăă !dați-i măă nu vă lăsați! Fiara încolțită se repede furioasă și răstoarnă la pămînt un caș cu călăreț cu tot. Ceilalți vînători îl străpung cu sulițele care sînt înroșite de sînge. Unii descalecă pentru a-i face de petrecanie. Fiara cade și se ridică din nou, greoi, apoi cade definitiv. Vînătorii îl dojenesc cu vorbe de duh și de ocară.
-Da ce crezi frățioare, că te joci cu noi? Nu vezi că ești un tăuraș prăpădit și jerpelit și tu săracu te pui cu vitejii pămîntului. Las că te duc bădicii acasă și fac friptură din tine. Ah ce bine are să fie. Ce-o să se bucure Casandra mea.
Pe cînd unii se pregăteau să-i facă un fel de pătașcă din lemn ca să-l tîrască pînă acasă, deodată se zăresc dinspre pădurea de fagi un cîrd de mistreți, care ieșeau de la jir.
-Tăceți să vedem ce vor face, zise Ieremie.
Întreaga turmă, cu masculii în față, cu Godonii la mijloc și scroafele în urmă scoborau la vale, spre a se adăpa din părăul ce curgea la poalele codrului. Toți oamenii mai bătrîni au fost rînduiți să se ocupe de zimbru iar ceilalți au încălicat și s-au răsfirat în așa fel ca să înconjoare sălbăticiunile. Acestea, cînd s-au văzut înconjurate din toate părțile, au vrut mai întîi să-și facă loc la deal, spre codru, dar într-acolo fiind prea mulți călăreți și cîini de vînătoare s-au împărțit în două și o partea au început să alerge la dreapta, iar cealaltă parte la stînga. Vînătorii cu armele pregătite îi urmăreau. Deodată o scroafă cu două săgeți în spate rămîne de turmă, tîrîndu-și cu greu un picior. Unul se apropie și-i izbește cu putere o suliță în spinare. Animalul rănit grav, scoate un covițat prelung și cade în brînci după care își dă duhul horcăind. Vînătorii descalică bucuroși și-și pipăie prada. Unii îi măsoară cu un pai grosimea cozii, la bază, ca să probăluiască cam cît de groasă o fi slănina după ceafă, alții presează cu mîna pe spinare. Unii socot că ar putea să aibă două sute de ocale, alții că cel puțin trei sute. Din partea opusă alt grup de vînători, vin trăgînd după ei o namilă de mistreț de toată frumusețea. Irimie le dă porunci să tîrască cum or putea cei doi mistreți pînă la locul unde a căzut zimbrul și pleacă în trap într-acolo. Aici cei trei rămași anume să pregătească transportul vînatului, au improvizat un fel de targă din crăci de copac și au așezat-o alături, ca atunci cănd vor veni și ceilalți numai să răstoarne taurul peste pătașcă.
-Bună treabă ați făcut măi oameni buni, zise Ieremie, dar mai trebuie ceva și pentru doi godaci care-i trag încoace oamenii noștri.
Îndată au adunat crăci de fag și au întruchipat și a doua targă, ca pentru cei doi mistreți. Au pregătit două perechi de cai, care să tragă prețioasa comoară și cînd totul a fost gata, boierul cel tînăr a dat semn de plecare.
Cînd au ajuns tocmai pe locul unde sîntem noi acuma, zise badea Dumitru Tomuț, deci prin fața casei lui, vînătorii au început să chiuie și să hăulească, veseli, ca să-i audă femeile de la curte, și cele de la bordeele lor și să se bucure. Dar nimeni nu le răspundea la semnalele lor de bucurie. Cînd au ajuns pe înserate la curțile de deasupra morii (zic eu deasupra morii, dar nu știu dacă și pe atunci era sau nu era moară pe aceste locuri), au rămas cu toții înmărmuriți. Peste tot urme de distrugere. Ușile sparte, ferestrele stricate, cuptorul dărîmat, lucrurile luate, lăzile deschise și golite. Parcă a trecut potopul. În curînd a ieșit doamna Nastasia, mama lui Ieremie, cu cei trei coconi și o fată, și cîteva slujnice, din ascunzătoarea ei, o hrubă pe sub pămînt care ducea pînă la cetatea de pe Bîtcă.
-Ce-i mamă? Ce s-a întîmplat aici?
Cu glasul plin de spaimă începu să povestească cum dimineață, îndată după plecarea lor la vînătoare, o ceată de tătari, să tot fi fost la două sute de oameni, au început să alerge călări dinspre Dealul Căjvănii, printre stăjerii urieși. Cu țipete ascuțite au năvălit spre curte și au început a dărîma tot ce le ieșea în cale. Au prădat tot ce au găsit în cămări și au încărcat în două care, au prins apoi copii și fete și i-au legat unul de altul, ca pe vite și i-au luat robi. Au dat drumul la toți caii din ceair, la toate vitele din ocoale, ba și toate oile care pășteau pe Dealul Viilor și pe toate le-au luat, iar pe paznicii acestora i-au omorît sau alungat.
Ieremie a făcut un gest de mînie.
-Noi care ne-am refugiat în cetatea de pe Bîtcă, povestea dînsa mai departe, am privit la toate fărădelegile, fără să putem face cea mai mică împotrivire. Și-n acest timp, voi bărbații, scutul și sprijinul nostru, plecați la vînătoare, iar tatăl vostru, la Suceava cu trebile domniei. Vai și amar de capul nostru. Mai bine nu ne nășteam să tragem atîtea nedreptăți și blăstămății. Vai și iară vai.
Ieremie a dat poruncă să se adune toți bărbații la un sfat.
-Ei oameni buni, ce ne facem acum? Putem oare lăsa nepedepsită fărădelegea tătarilor?
-Nu! Nu! Strigară deodată cei prezenți. Să mergem după dînșii și să slobozim copiii și femeile. Să luăm înapoi averile jefuite, să-i învățăm minte ca să nu mai calce pămînturile noastre!
-Dar băgați de seamă că noi sîntem 27 și ei vreo 200!
-Să cerem ajutor și de la vecinii noștri!
-Aista-i un gînd tare bun și cred că ei au să ne ajute, căci după obiceiul tătarilor ei nu pradă numai un sat ci fac pîrjol peste tot pe unde trec. Deci să trimitem o știre la cei din Comănești, la Soloneț și la Părhăuți, căci peste tot sînt neamuri de ale noastre care mîine dimineață să ne aștepte spre a se uni cu noi, să merge, împotriva tătarilor și unde i-om ajunge să-i căsăpim fără cruțare.
S-au trimis îndată doi călăreți, care să meargă pe la curțile vecine, pînă la Părhăuți la curtea lui Trotușan, ca toți să fie gata și să se alăture celor de la Botoșana spre a merge împotriva tătarilor.
A chemat la sine pe cei doi țigani robi, pe Cozma și Pantelimon, și le-o pus în vedere ca să-și adune toți feciorii și toate femeile și să purceadă de îndată la făurirea de săgeți. Pînă în ziuă să facă atîtea încît fiecare luptător să-și aibă cucura plină. După aceia pot sa doarmă pînă vor veni ei de la bătaie.
-Așa să faceți și nu altminteri! Ați înțeles voi meșteri mari ori ba?
-Am înțeles Măria Ta, așa vom face!
-Iar mîine în zori, să vedeți potcoavele la toți caii dacă nu se clatină.
-N-o fi de trebuință, Măria Ta, căci le-am cercat pe toate înainte de a porni la vînătoare.
-Să faceți așa cum vă poruncesc!
-Așa vom face Măria Ta.
Apoi a dat cuvîntul către toate femeile să pregătească merinde pe trei zile și mîine înainte de răsăritul soarelui fiecare luptător să-și ia traista cu hrană la oblîncul șelei.
Deși toți luptătorii au pus capul pe pernă spre a prinde puțin somn, forfota și vînzoleala n-au încetat toată noaptea, nici prin casele oamenilor nici de la curtea boierească. Cînd cocoșii au dat semnalul că se apropie de ziuă zarva cea mare a început la Botășeni. De peste tot ieșiau oameni înarmați cu arcuri și sulițe, cu buzdugane și topoare. Fiecare își pregătea calul și cele trebuitoare și s-au adunat în fața porților boierești. Îndată apare și Ieremie pe calul lui cel negru, pregătit pentru bătălie.
-Gata sînteți măi oameni buni?
-Gata, strigară toți într-un glas.
-Apoi cu Dumnezeu înainte.
Și porniră în jos încolonați pe două rînduri, cu căpitanul Ieremie în frunte. În urmă au rămas femeile și moșnegii, petrecîndu-i cu ochii pînă ce au dispărut în zare.
Din Comănești li s-au adăugat 15 oameni, din Soloneț 19, iar din Pătrăuți 32, peste tot 93 de oameni pregătiți și înarmați ca pentru război. Li s-au mai alipit în pripă și alte cete formînd un grup de peste 125 de oameni. Mergeau în urma tătarilor și după ce au trecut de Verești au aflat de la localnici că dușmanii se mișcă greoi din cauza prăzilor în cîteva zeci de care, și a nenumăratelor turme de animale, și a numeroșilor robi pe care-i mînau din urmă soldați înarmați ca pe niște animale. De la alți oameni au aflat că tătarii sînt de fapt împărțiți în trei cete: una care mînă din urmă robii și prăzile luate, și alte două cete care se deplasează mereu prin satele vecine după alte și alte prăzi.
Ieremie a strîns grupul lui spre a vedea ce e de făcut. Să pîndească momentul cînd cele două cete de tătari s-au îndepărtat prin sate după noi prăzi și să atace pe cei rămași cu robi. A trimis înainte niște iscoade care să-i dea de știre cînd e timpul potrivit pentru a slobozi robii și a pune mîna pe prăzi.
Semnul mult așteptat s-a arătat cam după amiază. Atunci oamenii noștrii s-au repezit ca o haită de lupi flămînzi într-o turmă de oi. N-a fost cruțat nici un tătar. Toți robii, bărbați, femei și copii, peste 50 de suflete, au devenit aliați de nădejde și îndată s-au înarmat fiecare cu ce a găsit, mai întîi cu armele tătarilor uciși apoi cu ce au apucat în mînă, fie topoare fie ciomege sau niște scurtături.
Dar abia au terminat cu prima grupă de tătari că de peste dealuri s-a ivit a doua, împingînd din urmă vite și robi. Moldovenii noștri s-au repezit și la aceștia. Opoziția era mult mai înverșunată dar ai noștri erau mai numeroși și mai năpraznici. Cădeau morții și dintr-o parte și din alta, dar partea tătarilor se împuțina din ce în ce, pînă la un moment dat cînd au văzut că sunt copleșiți și au început să dea dosul. N-au terminat bine cu aceștia că alții din partea opusă au apărut. Ai noștri i-au lăsat să se apropie, crezînd că vin la ai lor, la tabăra ce au lăsat-o în așteptare. Dar cînd se așteptau mai puțin s-au văzut înconjurați și atacați. Bătălia a fost și mai aprigă ca cea dinainte dar biruința a fost de partea moldovenilor, care-și apărau dreptul lor la viață și libertate.
Soarele era la asfințit. Oamenii sănătoși erau vlăguiți de lupte. Cei morți trebuiau îngropați. De aceea s-au hotărît să înnopteze pe loc, iar a doua zi după îngrijirea morților să se întoarcă acasă. Ieremie și-a pus oamenii de nădejde la carele cu prăzi, la paza vitelor și la paza întregii tabere, ca să nu cumva să se întoarcă tătarii fugiți și să-i atace prin surprindere în timpul nopții. Deplasîndu-se printre care și oamenii care începură a-și face focuri deodată dă cu ochii de o carîtă elegantă, iar alături, stînd pe ceva, două fete, dintre care una deosebit de frumoasă. Se uită el cu interes și vede că cea frumoasă e îmbrăcată într-o rochie scumpă și bine croită, iar pe cap poartă un fel de căciuliță de blană de jder. O întrebă el cine este și cum de a ajuns aici și așa a aflat că e fata vornicului Dragotă, că o cheamă Candachia, și că azi dimineață pe cînd mergea la Suceava, la Copăceni, a fost atacată de tătari, i-au omorît omul care mîna caii, iar pe capră s-a suit un tătar, care a adus-o pînă aici, fiind păzită de alți doi tătari, călări, ce mergeau pe de lături.
-Acum că oamenii dumitale m-au eliberat, mă pun sub ocrotirea înălțimii tale, căpitane.
-Am să am grijă să nu ți se întîmple nimic, jupîniță. O să ne mai vedem, zise Ieremie și plecă mai departe să orînduiască cele de cuviință.
De dimineață o forfotă generală în tabăra moldovenilor. Unii se îngrijeau de îngroparea morților, fie moldoveni, fie tătari, alții cu pregătirea de drum, iar alții cu oblojirea rănilor căpătate în luptă. Pe la prînzul cel mai bun totul era gata de drum. S-a rînduit ca zece bărbați călări să meargă înainte, apoi turmele de oi, de cornute și cai. Urmau carele luate de la tătari, cu tot ce se găsea în ele, total 18 care, iar călăreții înarmați în urmă și pe e lături. Femeile, copiii și cei răniți s-au alăturat pe lîngă care. Irimie, pe armăsarul negru ca pana corbului, era peste tot. A spus oamenilor scăpați din lanțurile robiei că fiecare este slobod să plece acasă cînd îi vine la îndemînă.
Cînd a ajuns prin dreptul căruței, care s-a încolonat printre celelalte care, a făcut semn cu mîna frumoasei Candachia, iar dînsa i-a zîmbit plină de recunoștință.
Prin apropriere de Suceava s-a apropiat de căruță și i-a spus fără de nici o introducere:
-Jupîniță, n-am să pot să te las singură în drum ca să nu ți se întîmple ceva, dar îndată ce va fi posibil eu singur te voi duce tatălui dumitale.
-Mă las în voia dumitale căpitane Irimie, și i-a zîmbit dulce ca și cum s-ar fi cunoscut de cînd lumea. Cînd au ajuns acasă, așa pe înserate, convoiul s-a împuținat, căci cei din satele vecine au rămas pe la casele lor
Jupîneasa Nastasia le-a ieșit bucuroasă înainte.
-Mamă, îți aduc pe fata vornicului Dragotă, frumoasa Candachia, care a căzut în robire la tătari.
-Eu credeam că mi-o aduci noră, spuse jupîneasa cu înțeles.
Fata s-a făcut roșie ca macul, dar plină de îndrăzneală, ca o odraslă din marea boierime, s-a înclinat cu grație și i-a sărutat mîna.
-Feciorul dumitale, ca un adevărat erou, m-a slobozit din mîna necredincioșilor și pentru aceasta îi rămîn datornică pînă la moarte.
Peste două săptămîni Irimie cu tatăl lui, Toder, și mama sa, Nastasia, însoțiți de alte rude, împreună cu Candachia, au plecat cu mare alai pînă la Copăceni, dincolo de Suceava, unde își avea curțile marele vornic al Țării de Sus, Toader Dragotă, ca să-i ceară pe fata sa, pe care acesta de-acuma o credea pierdută. Tatăl lui Irimie se cunoaștea bine cu Dragotă, fiind ambii boieri de seamă la curtea lui Petru Șchiopul, și de aceea l-a înștiințat prin un om al său că la cutare dată are să-i vină în ospeție, ca să fie acasă și să-l aștepte.
Bucuria părinților cînd și-au văzut fata pe care o știau prinsă și luată roabă la tătari, a fost foarte mare, iar cînd marele vătaf de Suceava i-a cerut mîna fetei pentru primul lui fecior, Ieremie, parcă nu-i venea să creadă, mai ales că acesta era vestit pentru vitejia sa, iar neamul său era cunoscut și lăudat în toată țara. Pentru după Crăciun au stabilit să se facă nunta, la Botășeni. La această nuntă au participat cei mai de seamă oameni din Moldova, toți boierii de divan, de la marele logofăt și pînă la ultimul ceașnic, căci nun mare l-au pus pe însuși voievodul Petru Șchiopul.
După nuntă Ieremie s-a gîndit să facă un castel frumos pentru Candachia lui, cum a văzut că sînt prin Polonia unde a fost la studii, și prin alte țări din Europa. Și-a adus meșteri vestiți tocmai din Silezia și cînd s-a desprimăverit au și început lucrările, cu piatră adusă tocmai de la Cacica. Locul pentru clădire a fost ales în mijlocul undei păduri de mesteacăn, pe un vîrf ascuțit, care se numește Țivlă, pînă în ziua de azi. Castelul acela întărit ca o cetatea era foarte frumos, împrejmuit cu ziduri puternice și turnuri înalte, și ar trăi și astăzi dacă Ștefan Tomșa nu ar fi dat ordin să fie dărîmat ca răzbunare pentru tatăl lui Ieremie, Toader Turcea, care a pribegit prin Polonia la venirea lui Tomșa, apoi împreună cu alți boieri nemulțumiți, cu o mulțime de cazaci și poloni, au năvălit asupra domniei, dar au fost bătuți și împrăștiați. Ca urmare, castelul a fost dărîmat iar urmașii lui Turcea alungați în altă parte, satul fiind dăruit mănăstirii Solca, pe care o ridicase Tomșa. Tot atunci a fost dărîmată și cetatea de pe Bîtcă, ca și curțile de pe tăpșanul de deasupra morii. Pietrele din aceste clădiri au fost folosite la temelia bisericii actuale, care a fost ridicată la 1810.
-Că pietrele de la aceste curți și de la Bîtcă au fost folosite la temelia bisericii, am aflat și eu de la Alexe al lui Amfioche Ghiață, care spunea că știe de la moșul său, Andron Ghiață. De altfel și eu am găsit pe Bîtcă o piatră frumos cioplită pe care vroiam s-o duc la muzeu, dar mai tîrziu cînd m-am dus cu hîrlețul s-o dezgrop nu mai era căci a luat-o altul.
Da, am văzut și piatra aceia.
-Dar mă mir bade Dumitru, de unde știi dumneata atîtea lucruri așa de interesante despre trecutul Botoșanei? Ai citi undeva, într-o carte sau ai auzit de la strămoși?
-Apoi pe unele le-am auzit de la bătrîni iar pe altele le-am citit din unele cărți. Așa bunăoară, am aflat de la bătrîni că la acea întîmplare, oamenii bătrîni care nu plecasera la vînătoarea de mistreți și zimbri, cînd au aflat știrea că vin tătarii, au ridicat clopotul de la biserică și l-au scufundat într-un iezer din aproprierea morii, ca să nu-l fure necredincioșii și să-l ia pentru a turna din el ghiulele de tun. După ce s-au întors acasă voinicii biruitori și s-au liniștit treburile, oamenii au încercat să scoată clopotul din iezer, dar nu a mai fost posibil, căci locul era prea adînc și nu mai aveau cum să-l scoată, iar în zilele noastre locul este mîlit și nu se mai știe precis punctul în care se află. În tot cazul, oamenii locului știu cam în ce direcție ar putea să fie acesta. Mai sînt oameni care citesc prin diferite cărți și apoi povestesc, celor ce voiesc să-i asculte, Cîte în lună și în stele. Așa de exemplu Vasile Șmuc avea o carte mare în care avea însemnate o mulțime de istorii despre Solca, Arbore, Cajvana și Botoșana, și alte sate din vechime, atîta că el nu prea vrea să deie. Apoi mai este o carte despre Bucovina pe care o știu eu, căci m-a trimis căpitanul meu cînd făceam armata, călare, de la Cernăuți pînă la popa de la Solca să i-o aduc.
-Dar cum se cheamă cartea, autorul?
Apoi nu mai țin minte, că e mult de atunci.
Uite bade Dumitru, sînt foarte frumoase cele ce mi-ai povestit, dar eu aș vrea să știu care din acestea sînt adevărate și care scorneli sau închipuiri.
Apoi mie mi se pare că toate-s adevărate, că le-am auzit din vechime, iar pe altele le-am citit eu cu ochii mei.
Bine bade Dumitru, îți mulțumesc pentru cele povestite și-ți promit că n-am să mă las pînă n-oi afla cum trebuie, ce-i adevărat din toate acestea și ce-i plăsmuire.
***
Altă dată l-am căutat pe Vasile Ghiață, zis Șmuc. Acesta era și el un om căruia îi plăceau povestirile, dar își apăra cu dibăcie sursele de informație ca și cum ar fi fost un secret pe care nu trebuia să-l divulge. Cînd i-am spus despre o carte în care s-ar vorbi despre unele lucruri din trecutul satului nostru, el a început să dea înapoi, că nu-și aduce aminte, apoi că a dat-o cuiva de la Poieni și că a uitat cui a dat-o, iar cînd l-am rugat să-mi spună măcar cum se chiamă cartea și de cine e scrisă, dînsul mi-a spus că nu știe, căci la carte lipsea pagina cu titlul. Am aflat ulterior ca era vorba despre cartea lui Erast Costea intitulată “Ctitoria voievodului Ștefan Tomșa de la Solca”.
Într-un tîrziu am aflat un document de la 1615 în care era vorba despre una Anastasia, fata Micăi, nepoata Răcătoaiei, carea avea șapte feciori și o fată, și că primul ei născut se chema Irimie. Din alt document se arată că Nastasia era fata Parascăi, nepoata Odochiei. Mie mi se părea că Parasca ar fi tot una cu Mica și Odochia cu Răcătoaia. M-am dus eu după îndreptări la profesorul Teodor Bălan și i-am spus că mie mi se pare că Parasca sau Mica este una și aceiași persoană. Dînsul mi-a spus că istoria nu se scrie după păreri sau presupuneri ci după documente și ca atare, pînă ce nu apare un document nou Parasca e Parasca și Mica Mica. Tot cercetînd documente, am găsit la Sever Zota că Parasca, fata Odochiei i se spunea și Mica. Cînd am mers din nou la profesor și i-am arătat, dînsul a spus că așa da. Apoi cînd a scris el “Din istoria Cîmpulungului” a zis și el despre asta.
Mai era de precizat că uncheșul Loghin mi-a spus că cetatea de pe Țivlă era al lui Turculeț, iar Dumitru Tomuț al lui Irimie. Tot de la Sever Zota am aflat că pe bărbatul Nastasiei, Toader Turcea, îl chema și Turculeț, iar alții îi ziceau Murguleț. Mai rămînea de lămurit ce e cu Răcătoaia, dacă în adevăr e una cu Odochia, fata lui Luca Arbore sau nu. Oricît am cercetat documentele contemporane și cît am scris la diferiți istorici, nimeni nu mi-a dat în cale, pînă ce I. D. Marin, de la Stîncești, Botoșani, mi-a trimis o lucrare a sa, manuscris dactilografiat intitulată “Rolul Arboreștilor în istoria Moldovei” și în care se arată că Odochia, fata lui Luca Arbore, era căsătorită cu Toader Răcătău, logofătul. Deci Odochia este tot una cu Răcătoaia. Astfel Ieremie Turculeț, sau Murguleț, este cu adevărat de neam mare, fiind strănepotul lui Luca Arbore, care la rîndul său era înrudit cu Ștefan cel Mare, fiind nepot de frate. Așa se explică de ce Luca a fost tutore sau epitrop lui Ștefăniță Vodă și de ce acesta a căutat să-l suprime pe el și pe fii lui ca să nu-i ia domnia, fiind ei “os de domn”. De altfel toți urmașii lui Luca Arbore, chiar pe linie feminină, au avut de suferit de la voievozii următori care se temeau de răsturnare.
Și astfel pe locurile noastre s-au petrecut întîmplări ce nu sînt trecute în istorii, dar e bine să fie cunoscute de urmașii noștrii.
Botoșana, 21 decembrie 1981