Cap. 21 Călătoria noastră în Germania
De mult am visat să facem o călătorie în apusul Europei, să vizităm rudele Franciscăi, mai ales după ce Adam Suchoverschi, fratele ei, cînd a fost prima oară la noi, în vara lui 1969, și apoi în 1971, cu ocazia nunților lui Cici, ne-a spus că noi trăim cum se trăia la ei acasă înainte de cel de al doilea război mondial, adică facem foc cu lemne, aducem apă cu căldarea de la fîntînă, mergem pe drum neasfaltat, etc. Apoi ei ne-au spus că nu mai vin pe la noi, dacă nu mergem și noi pe la ei. În fine ne-am hotărît să strîngem bani de drum și de cheltuială ca să putem pleca. Cînd suma de la CEC se apropia de 10.000 lei am crezut că putem cere pașapoarte. Numai că de la cerere și pînă la aprobare au trecut mai bine de trei luni de zile. Dar ni s-a aprobat. Bucuria noastră era de nedescris. Cu febrilitate ne pregăteam bagajele. Pentru fiecare din rude trebuia să ducem cîte ceva. Nimicuri de care să se lege amintirea lor de rudele din România. Am luat pînă și un săculeț cu făină de păpușoi, ca aceia să facă și să mănînce mămăligă, cum desigur că au mâncat înainte de 40 de ani, când au plecat de pe meleagurile cernăuțene.
Cînd am ajuns la București, cu pașapoartele în mînă pentru a merge la Ambasada germană în vederea obținerii vizei de intrare în R.F.G., Olguța ne-a temperat entuziasmul plecării, spunînd că abia după ce trecem de Curtici, stația de frontieră, ne putem bucura cu adevărat. Pînă atunci nu e nimic sigur. N-am priceput deloc sfaturile ei, mai ales că ne spunea că “ceilalți” sînt cu adevărat domni, iar ai noștri…
La Ambasadă, la orele 7 dimineață, era o coadă de peste o sută de persoane, care toate voiaiu să plece în Germania, unele provizoriu, ca noi, altele definitiv. Tanti Angela, care locuiește în vecinătate a fost prezentă acolo, ca să prindă loc, la orele 5 dimineața și astfel a obținut locul 35 în șirul popular care se forma. Cînd am ajuns noi, la 7, erau peste o sută. Șirul era păzit de soldați și milițieni care păstrau ordinea. Se intra în curte cîte 20 deodată. Nouă ne-a venit rîndul pe la orele 9. Pînă ce am completat formularele și ne-am semnat pașapoartele au trecut două ore. La 11 eram gata. Am plătit cîte 100 de lei de persoană pentru aceste formalități. Cei cu pașapoarte maro, care plecau definitiv, trebuiau să se mai prezinte și la ambasadele ungara și austriecă pentru vize de tranzit.
Noi cei cu pașapoarte verzi ne puteam prezenta la agenția de voiaj pentru bilete de călătorie. Și aici cozi interminabile. După alte două ore de așteptare ne-am văzut cu biletele de la București la Lahr/Schwartzwald în mînâ. Fiecare bilet a costat 2638 de lei. Pînă la Budapesta am mai plătit cîte 20 de lei în plus pentru vagonul de dormit. La 16.04 1980, orele 7 după masă eram prezenți în Gara de Nord unde am luat loc în vagonul internațional (unguresc) nr. 91, locurile 24 și 26. În sfîrșit plecăm. În compartiment mai erau un student columbian, care mergea la Budapesta la o întrunire a tineretului democrat, și un cetățean ungur, originar din România, care mergea acasă la Budapesta. Și unul și altul vorbeau puțin ungurește.
Cînd am ajuns la Curtici se întunecase. Control la pașapoarte, control la bagaje. Columbianul era ceva suspect. Purta mustăți însă pe fotografie nu. Pînă la urmă treaba s-a rezolvat. După ce se termină toate legalitățile vamale ies în ușa vagonului să privesc în gară. Un vameș intră în vagon și întreabă: care este Boca. Eu mă prezint. Deci știa exact în care vagon să mă caute. Intră în vagon și îmi cere să prezint din nou bagajele la control. Mă întreabă întîi dacă am icoane, cărți vechi sau alte obiecte de valoare. După ce îi răspund negativ îmi cere să deschid toate valizele să se convingă personal dacă nu mint. A început să cotrobăiască răscolind toate bagajele. Nu a găsit nimică din cele ce amicii mei de la Suceava au presupus că aș fi în stare să duc peste graniță, adică să mă fac negustor de icoane sau alte antichități. Cîtă grijă de dînșii să nu piardă sfintele icoane sau cărțile care au mai scăpat din furia distructivă a celor de curînd convertiți la marxism-leninism, a așa numiților proletcultiști care considerau că e o mare virtute să distrugi tot ce nu provine de la Marx și Lenin, adică toți comuniștii din acea vreme. Doar de aici începe viața. Tot ce e mai dinainte e sortit distrugerii.
Și astfel negăsind nimică din cele ce sperau grijulii de la Suceava, vameșul s-a retras premițînd trenului să pornească peste graniță.
Dimineața eram la Budapesta. Aici a trebuit să schimbăm vagonul trecînd peste 3 linii cu toate bagajele, pînă la trenul ce mergea la Paris. La ieșirea din gară, pe la periferia orașului, am observat foarte mult terenuri sportive: de handbal, de tenis, de baschet, de fotbal, și altele, și nu numai cîte unul de un fel. Așa se explică poate că ungurii, deși țară mică, au un număr mare de sportivi de clasă. După ce am ieșit din Budapesta am observat și o serie de coline cărora li se spune munți.
De-a lungul căii ferate, pînă la granița dinspre Austria, am văzut extraordinar de mulți maci roșii. Pe unele lanuri invadaseră invadaseră pur și simplu lanurile de grîu.
La Viena am băgat de seamă că gara era foarte puțin populată. Peronurile erau goale, mai goale de lume ca într-o gară de provincie la noi. Mai departe în toate gările germane am observat aceiași lipsă de oameni. La toate granițile, după ce am trecut de Curtici, grănicerii și vameșii ne salutau cu respect, ne puneau parafele pe documente și nici nu se uitau la bagaje. Se purtau în adevăr ca niște domni, după cum a zis Olguța. Sau mai bine zis ne tratau pe noi ca niște domni, sau ca pe niște oameni, chiar daca veneam “din Răsărit”.
Mai departe, prin toate orașele mari pe unde am trecut gările erau aproape pustii. La Karlsruhe unde am așteptat vreo 3 ore trenul spre Offenburg am mers în sala de așteptare. Aici am văzut un spectacol ce m-a zguiduit. Erau “hipi”. Băieți tineri, bărboși, lățoși, zdrențuroși, și fete ce păreau destrăbălate, vreo 15-20 de inși, trîntiți pe jos, pe ciment, ridicînd picioarele în sus și rîzînd prostește. Toți au părul în neorînduială, sunt murdari și cu hainele cîrpite, dar se pare că peticile sunt așa, de fantezie, ca să facă impresie că e un nenorocit, dar el de fapt are lipsă cîteva doage. În curînd au venit doi polițiști, cu un cîine lup, mare cu zgardă, și au invitat politicos pe cei leproși și zdrențuroși, să treacă pe scaune, ca să nu răcească stînd cu spatele pe ciment. Era pe la orele două după miezul nopții. Aceștia codindu-se au trecut pe scaunele de plastic, în așa fel făcute încît nu puteai să te razimi ca să clipocești nițel, ci trebui să stai în sus. După plecarea polițiștilor din nou au trecut cu spatele la ciment. Peste vreo două ore au venit din nou și au invitat, tot așa de politicoși, ca domnii să treacă pe scaune. Ne-a explicat Adam că aceștia nu sînt niciodată fii de muncitori, ci fii de bani gata, care vor să aibă senzații noi, să trăiască mai primitiv, căci s-au hrănit de bine. Aceștia, băieți și fete, fug de acasă și trăiesc în cete libere, de multe ori cerșind sau furînd ca să aibă cu ce trăi. După o bucată de vreme le vine mintea la cap și încep și ei să se dea la brazdă, ca toată lumea. Cît am stat în gară la Karlsruhe, de trei ori au venit cei doi polițiști.
Pe la 4 și ceva a venit trenul de Offenburg de unde am luat alt tren spre Lahr. De la Offenburg spre Lahr în întreg vagonul nostru erau numai trei persoane.
Erau amîndoi în întîmpinarea noastră. Ne așteptau în zorii zilei cu mașina lor Volkswagen de ultimul tip. În gară am scoborît numai noi doi și un tînăr, deși orășelul Lahr are 45.000 de locuitori. Adam ne-a explicat îndată că oamenii avînd fiecare mașina lui nu mai călătorește nimeni cu trenul. Dacă mai merge așa trenurile de persoane vor da faliment.
Acasă la ei Adam și Hani ne-au primit împărătește. Locuința lor este într-un bloc cu șase apartamente. La subsol are un atelier, apoi mai multe încăperi de depozitat diverse materiale, fie alimentare, fie de altă natură. La parter are un hol, o bucătărie și un salon, la etaj un dormitor și camera unde este televizorul. Mai are și un pod unde ține diferite lucruri. În spatele casei are o verandă și o grădiniță de circa 150 de metri pătrați, unde cultivă atît flori cît și legume în mici cantități.
Revederea noastră a fost extrem de călduroasă. Nu știau ce să facă și cum să ne servească pentru a ne face să ne simțim bine. Eu mi-am luat de acasă un carnet mare și tocul cu gîndul de a nota în fiecare zi impresiile. Voiam să fac un jurnal de călătorie ca altădată Constantin Golescu și să notez în fiecare zi tot ce mi se pare vrednic de ținut minte. Apoi, ca și înaintașul meu care a călătorit prin apusul Europei cu mai bine de 150 de ani în urmă, să notez și să compar cu situația din țara noastră, căci fără îndoială, și acum ca și atunci multe din stările de lucruri de acolo pot fi luate ca model de țara noastră. Chiar din prima zi am început să scriu, ca să prind imagini proaspete și să le fixez pe hîrtie, cerneala din tocul meu s-a terminat însă și trebuia să merg în oraș pentru a cumpăra alta.
Francisca s-a oferit îndată să mă însoțească pentru a mă ajuta într-un oraș cu totul străin, eu neposedînd limba țării, decît în mică măsură. Am refuzat-o cu gîndul de a pune la încercare capacitatea mea de a mă descurca singur, cu puțina mea germană. Fiind locuința lui Adam la marginea orașului, pe un deal, am întrebat încotro s-o apuc spre a ajunge la centru unde trebuia să existe o librărie. Și am pornit singur. În primul rînd m-a frapat curățenia perfectă a orașului. În al doilea rînd puținătatea oamenilor pe stradă, nu aveam pe cine întreba dacă merg bine sau nu. În sfîrșit, două fete măturau trotuarul, deși după părerea mea era curat.
-Bite Freulen, wi ist Tentrum?
Au văzut imediat că sînt străin și cu foarte multă bunăvoință mi-au indicat direcția și am auzit cuvintele, lincs, recht, de unde am știut că trebuie să o iau tot înainte, apoi să o iau la stînga și în sfîrșit la dreapta. Nici centrul nu era super aglomerat. Prăvăliile abundau de mărfuri de toate felurile. M-am uitat prin vitrine, dar nu vedeam ce-mi trebuia mie. Mi-am adus aminte că cerneala se numește Tinte și am zis către un trecător:
-Ich wil caufe Tinte.
Eram chiar în fața unui magazin universal, cam cum e “Bucovina” din Suceava. Trecătorul, foarte politicos, mi-a arătat intrarea și a zis:
-Bite hir.
Am intrat și n-am mai întrebat nimic pînă am dat de standul cu mărfuri de papetărie. Am luat în mînă călimara cu cerneală “Pelikan” și cu cealaltă am oferit mai multe mărci pe care le aveam, ca vînzătoarea să-și ia prețul cernelei. Avînd deacuma și toc și cerneală scriam zilnic tot ce vedeam făcînd și reflexii asupra asemănărilor sau deosebirilor celor de acolo cu cele de la noi.
Orașul Lahr se găsește în Landul Baden-Wuremberg, iar regiunea se numește Schwartz-Wald sau Pădurea neagră, de unde izvorăște Dunărea.
Deși în majoritatea zilelor ce am stat acolo a plouat, noi totuși am călătorit aproape zilnic pentru a vedea cît mai mult posibil. Călătoria cu mașina, chiar pe ploaie, nu prezintă nicidecum neplăcerile călătoriei cu căruța. Mai întîi, n-am călcat cu mașina nici 10 metri neasfaltați, mă uitam anume la drumurile de țară ce se bifurcau din șoseaua pe care mergeam noi și n-am văzut niciodată vreun drumeag neasfaltat.
Ceea ce priveam cu deosebită atenție în dreapta și în stînga erau ogoarele de grîu, porumb, cartofi, și alte culturi care, toate erau excepțional de frumoase și de bine întreținute. Voiam anume să văd un fir de pălămidă sau altă buruiană, dar nu a fost chip. Mi-a explicat Adam că orice țăran cînd seamănă sămînța sa îi dă ierbicidele necesare precum și îngrășămintele adecvate. De asemenea nu am văzut niciun țăran, bărbat sau femeie, care să lucreze cu sapa sau cu coasa. Peste tot am văzut în schimb tractoare mai mari și mai mici, trăgînd diferite mașini agricole, adecvate locurilor și culturilor. Aici deși agricultura e burgheza și capitalistă n-am văzut ogorașe de 10-20 de ari, cum erau pe la noi înainte de colectivizare. Pe aici aproape toate ogoarele sînt mari, de cîteva hectare și semănate cu aceiași plantă de cultură. S-a ajuns la aceasta pe două căi administrative și anume, prin comasarea terenurilor și prin moștenirea pămînturilor de către un singur moștenitor, ceilalți urmînd să lucreze în industrie sau alte ramuri productive.
Principala cultură de pe aici mi se pare a fi vița de vie. De la Lahr pînă la Breisach, unde locuiește Monica lui Adam, sau pînă la Freiburg, se poate merge pe diferite drumuri, toate excelente, toate străbătînd regiunea viticolă Kaiser Sthul. E ceva demn de a fi văzut. Parcelele de vie reprezintă o adevărată încîntare pentru ochi. Nu e de mirare că și Dinicu Golescu a avut aceiași senzație văzînd șirurile perfecte de viță de vie. Plantațiile, cînd locul e mai abrupt sînt în terasă, iar cînd panta e mai lină, șirurile sînd din deal în vale. Am admirat o plantație nouă la Bauersberg, de cîteva hectare și cred că nici un fir de viță, un butaș, nu a fost plantat cu un centimetru mai în afara rîndului. Acestea erau perfecte nu doar din deal în vale ci și de-a curmezișul coastei, precum și în direcția unghiului de 45 de grade, dintre cele două rînduri principale. Această perfecțiune geometrică mi se pare că numai un neamț e în stare să o facă. Cînd am intrat în țară, la întoarcere, am văzut niște plantații de vie prin Transilvania, în partea stîngă, tot din deal în vale, însă firele aveau toleranță de un metru la dreapta sau la stînga față de rînd. Desigur că plantatorii și-or fi zis că strugurii vor fi tot așa de dulci chiar dacă rîndurile sînt mai strîmbe. Cei de la valea Rinului au însă tradiție de cîteva secole și pentru ei nu contează cîteva ore în plus la plantare, ca să iasă rîndurile drepte. E vorba de prestigiul lor în fața a cîteva generații. Ei zic cu mîndrie: aici e țara vinurilor. Chiar vaporașul cu care ne-am plimbat pe Rin se numește Weinland Baden. Și ca străinii să simtă asta, de la primărie li se dă cadou cîte o sticla de vin și cîte 50 de mărci, tuturor celor care stau mai mult de o săptămînă. O sticlă din acestea am adus și noi acasă. Vin de masă nemțesc burgund cenușiu și burgund vechi. Dar cu toată “țara vinului” n-am văzut nici măcar o dată prin toate satele și orașele prin care am trecut măcar un singur om beat sau un chef, deși era plin de cîrciume.
Multe din ogoarele dintre Lahr și Breisach erau cultivate cu pomi roditori, mai ales meri de talie mică. Pe marginea drumului erau cireși, plini de fructe coapte, și tocmai atunci veneau țăranii cu mașini de lux să le culeagă.
Și cum treceam prin atîtea sate și orașe îl tot întrebam pe Adam:
-Ce-i ăsta, sat sau oraș?
Deosebirea dintre ele este inexistentă, iar la noi e un deziderant ce se va îndeplini poate peste 100 de ani. Nici o așezare nu ni s-a părut mai sărăcăcioasă sau mai primitivă decît alta, ca să ne putem închipui că aici un sat prăpădit, cum se obișnuiește a se spune pe la noi. Toate casele, peste tot, la fel de elegante și bine întreținute. Florile abundă peste tot. Nu-mi amintesc să fi văzut vreo casă fără flori în față. De asemenea fiecare casă are un garaj sau o mașină în curte. De altfel și mașinile sunt mult mai ieftine decît la noi. Adică dacă o mașină populară, un Volkswagen, se poate cumpăra cu salariul pe un an, la noi pentru o Dacie trebuie salariul pe 4-5 ani.
Prin satele de munte am văzut fînațe și pășuni întinse pe care pășteau cîrduri de cîte 20-30 de vaci, dar pe care nu le păzea nimeni, un singur fir electric invizibil din drum făcea slujba de văcar. Ne-a explicat Adam că pe acolo țăranii nu țin pe lîngă casă fel de fel de animale ci s-au specializat, unii țin numai vaci, alții țin numai porci, alții găini, etc., căci așa e mai rentabil, mai eficient. Nimeni nu ține numai o vacă sau numai un porc, căci nu e rentabil. Afurisiții de capitaliști umblă numai după profituri.
Pe aici sînt și case izolate, niște căsoaie mari care la parter au grajduri pentru vite și diverse ateliere iar deasupra sînt locuințe pentru oameni și depozite pentru furaje, care se aduc direct de afară cu tractorul avînd din partea de la deal intrarea pentru căruțe, care se adăpostesc tot aici.
Pădurea de pe aici e cu adevărat neagră. Arborii predominanți sînt molifții și brazii. Între ei este distanța optimă și fiind foarte înalți lumina soarelui numai cu greu pătrunde pînă jos, fiind destul de întunecos. Pădurile sînt ale oamenilor însă tăierile sînt reglementate de legi așa că nu se vede pe undeva poiene sau luminișuri căci îndată după tăiere este obligat să planteze noi puieți care cresc toți deodată întunecînd pămîntul.
Am colindat Pădurea Neagră în toate direcțiile, pe mari întinderi, și peste tot erau numai drumuri asfaltate, chiar și cele laterale. Cînd am poposit într-un loc am luat un boț de rășină de pe copaci și l-am luat acasă, ca amintire.
Într-o localitate de pe aceste meleaguri, Gutach, este un muzeu în aer liber. Muzeul este organizat de către Universitatea din Freiburg și are un număr de case de acestea caracteristice, unele vechi, de 2-300 de ani. În aceste case sînt expuse toate felurile de unelte și utilaje care se găseau pe lîngă vechile gospodării, care au fost aduse aici din diferite puncte ale regiunii. Cînd am fost noi, deși era ploaie, afluența oamenilor era foarte mare. Pe locul de parcare pentru mașini nu se mai găsea spațiu. Am numărat eu vreo 30 de autobuze iar autoturismele nu le-am numărat căci erau prea multe. Și obiectivele de vizitat sunt departe de ceea ce se poate vedea la noi la Muzeul Satului la București.
Într-o zi am mers special pentru a vedea Freiburgul, oraș vechi, cu universitate de la 1477, cu o minunată catedrală din sec. XIII, cu o casă de comerț din sec. XIV, cu o frumoasă primărie, cu multe industrii dezvoltate. N-am văzut nicăieri giganți industriali, să concentreze sute și mii de muncitori. Ba din contra, am văzut peste tot, aproape în fiecare sat sau oraș, făbricuțe care confecționează numai părți dintr-un produs, urmînd apoi să se asambleze marfa finită în alt loc. Cu aceasta se realizează mai multe foloase deodată. Mai întîi nu e nevoie de construcții grandioase și costisitoare, brațele de muncă își găsesc de lucru în apropriere nefiind nevoie de deplasări costisitoare sau de locuințe înghesuite și neigienice. Muncitorii, după orele de muncă nu se duc la crîșmă, ci acasă, unde lucrează în grădină sau pe cîmp, unde își completează veniturile. Aceștia, de vineri la amiazi pînă luni la amiazi lucrează fie la agricultură, așa numiții țărani de duminică, fie în atelierele proprii unde îți fac fel de fel de obiecte folositoare. Acest lucru l-a văzut și Dinicu Golescu cu 156 de ani în urmă, cînd a intrat în casa unui țăran de pe aceste meleaguri și a rămas uimit de mulțimea obiectelor adunate în gospodăria sa. Întrebîndu-l cum a fost posibil să-și facă atîtea acareturi și lucruri de uz casnic acesta a spus că lucrînd la cîmp în toate zilele cînd a fost posibil acest lucru și lucrînd în casă în atelier în toate celelalte zile din an. Exact așa fac și acum țăranii de pe aici. Atît că metodele de lucru cît și utilajele și uneltele s-au mai perfecționat, spunîndu-și cuvîntul progresul științific și tehnic. Desigur că la realizarea belșugului a contribuit în mare măsură hărnicia proverbială a poporului german cît și sistemul de organizare a muncii. Acolo omul muncește cu drag, căci roadele muncii sale nu le împart cu nimeni. Cu cît muncește mai mult și mai bine, cu atît cîștigă mai mult și trăiește mai bine.
Freiburgul fiind la picioarele munților Pădurea neagră, are o poziție foarte frumoasă, apoi fiind în sudvestul Germaniei are și o climă foarte plăcută. De aceea aici trăiesc foarte mulți pensionari, găsind casă și masă fiecare după posibilitățile lui. Prăvăliile de toate felurile sînt supraîncărcate de mărfuri frumoase și bune. Aici, ca și în Lahr și probabil în toate orașele germane, se găsesc mărfuri de import din toate țările globului. Și cînd zici “de import” zici implicit de cea mai bună calitate.
Am intrat într-un supermagazin modern în care mărfurile de toate felurile și de o calitate excepțională debordează pur și simplu de pe rafturi sau stelaje. Cumpărătorii însă nu se înghesuiesc deloc, ceea ce înseamnă că sunt suprasaturați de toate cele. Vînzătoarele însă, foarte drăgălașe și zîmbitoare te întîmpină, punîndu-ți la dispoziție cu foarte multă răbdare, toate mărfurile de care te interesezi. Dacă n-ai cumpărat nimic, sînt tot atît de zîmbitoare invitîndu-te să mai vii și altădată. Hani a cumpărat pentru noi niște cămăși, pantaloni pentru Tavi și niște bluzițe pentru cei mici.
Pe stradă ne-am uitat la trecători care erau cu toții foarte bine îmbrăcați, cu haine elegante și scumpe, și cu figuri distinse, bine hrănite, cu gesturi măsurate, mergînd pe drum cu multă demnitate. Se vede peste tot bunul trai și mulțumirea sufletească. Pînă la mașină, care a fost parcată destul de departe, ne-am uitat cu nesaț la vitrine, la mașini, la case, la oameni. Adevărații burghezi, sătui și fără griji. N-am văzut însă proletarii, desculți și goi, fără adăpost, așa cum te-ai aștepta să vezi într-un stat ultracapitalist. Doar așa învățam la cursurile de marxism-leninism.
Drumul la întoarcere l-am făcut pe autostrada ce duce de la Basel (în Elveția) la Karlsruhe, pe valea Rinului. Deși aproape paralel există șoseaua care trece prin diferite sate și orașe și care deservește interesele locale, autostrada este mereu aglomerată. Pe aici trec, în afară de mașinile germane, care vin din nord, o sumedenie de mașini franceze, belgiene, olandeze, etc. Aceasta are patru benzi despărțite între ele prin plantații de arbuști, iar în unele locuri numai de un gard. În caz de necesitate gardul se ridică și șoseaua poate deveni aeroport. Uitîndu-mă pe harta turistică am putut observa o adevărată rețea de astfel de autostrăzi care străbat țara de la nord la sud și de la est la vest. În regiunile mai populate autostrăzile formează un adevărat păianjeniș. Viteza de circulație nu este limitată. Noi mergem de Regulă cu 130-140 de km pe oră și alte mașini ne depășeau ca niște bolizi, și noi rămîneam în urmă. M-am gîndit atunci că dacă ei fug cu astfel de viteze, cum e posibil ca noi să-i ajungem din urmă și să-i întrecem, cum era vorba, cănd noi aveam voie să depășim 80 de km/h.
A zis el Hrușciov că pînă în 1975 noi vom ajunge din urmă și vom întrece țările capitaliste, dar se vede că aceștia nu vor să ne aștepte nici pe un drum al dezvoltării lor, așa că slabă șansă.
În altă zi am plecat pînă la Gerardstetten, la răsărit de Stuttgard, la o distanță de 400 de km, unde locuiește Iulia Baumgartner, verișoara Franciscăi. Ea locuiește într-un cătun numit Bauerberg, ceea ce înseamnă dealul țăranilor. Ca poziționare și număr de case se aseamănă cu Dealul Căjvănii de la noi. E la distanță de 2-3 km de sat, pe un deal sub pădure, și are 11 case. Drumul de acces este asfaltat tot. Cătunul este electrificat, are apă la robinet prin captarea unui izvor bogat, casele au telefon, fiind deci legate cu întreaga lume. Deosebirea dintre sat și oraș este inexistentă, chiar la Bauerberg.
Casa Iuliei este veche, din secolul XVII, dar se bucură de toate înlesnirile civilizației moderne. Două dintre fetele ei s-au măritat și și-au făcut casa aici în localitate. Hilda este țărancă, viticultoare, și și-a făcut casa la marginea cătunului unde este și parcela lor de vie. Bărbatul ei este stivuitor la o fabrică de cherestea. Deci bărbatul proletar și ea țărancă proastă, adică obișnuită.
De curînd și-au făcut casă nouă. La parter este nelipsitul atelier. În alte încăperi sînt toate uneltele necesare lucrării viței de vie. Tractorașul în primul rînd, apoi celelalte mașinării: plug, prășitoare, stropitoare, etc., toate curățate și așezate frumos. În afară o baracă plină cu diferite alte scule necesare prelucrării strugurilor. Lîngă e nelipsitul garaj în care se odihnește mașina proletarului, cu care merge la muncă. Urcarea la etaj unde este adevărata locuință se face pe o scară exterioară făcută din fier forjat, beton și plăci de marmură. Lucrarea este o adevărată capodoperă a stilului, nu o simplă scară de suit în pod. Sus, o verandă deschisă unde duce scara. Un hol mare din care se intră în bucătărie, în salon, în dormitor, în camerele copiilor și alte uși care duc în baie, cămară și altele. Cel mai mult m-a entuziasmat bucătăria. De altfel însă, la toate nemțoaicele este la fel. Poate n-am greșit prea mult generalizînd, căci nu-mi pot închipui ca la neamurile noastre, la care am fost și care sînt toți oameni simpli, este așa cum am văzut, iar la ceilalți, care sunt acolo de secole va fi ca pe vremea bunicilor la noi.
Bucătăria la nemți este în așa fel concepută și organizată ca să ușureze cît mai mult munca femeii. La Hilda un perete întreg este montat cu toate ustensilele necesare în bucătărie. Toate mașinăriile sînt la aceeași înălțime și montate una lîngă alta și formează o masă lungă la care lucreză femeia, parcă ar fi un inginer la tabloul de comandă. Astfel se află frigiderul, aragazul, mașina de spălat vasele, dulap de păstrat vasele, iar în față, pe perete, rafturi de sticlă în care se păstrează farfurii, cănițe, pahare, diferiți roboți, de pisat, de mestecat, de rîșnit, etc., executa electric și perfect.
Văzînd toate acestea mi-am adus aminte de bătrînul Marx care a spus că în capitalism femeia este roaba bărbatului, care și el la rîndul lui este rob patronului. Iată deci pe roaba robului, suverana absolută, în această bucătărie în care stăpînul ei îi aduce toate bunătățile pămîntului spre desfătarea pîntecelui lor.
Cealaltă fată a Iuliei, Ana, își are casa peste drum de casa părintească. Ana este contabilă la o mică întreprindere iar bărbatul ei tinichigiu la fabrica de automobile Mercedes de la Stuttgart. Băiatul lor de 20 de ani lucrează numai cu jumătate de normă, cealaltă urmează încă o școală de calificare, iar fata lor de 17 ani merge la școală. Pentru deplasarea la locul de muncă fiecare din cei trei își are automobilul său, iar fata, deoarece nu are încă 18 ani are o motocicletă. Deci într-o familie de 4 persoane sînt 3 mașini și o motocicletă.
Casa lor, transformată din una veche, are o înfățișare destul de arătoasă. I s-au adăugat încăperi în lături și în sus. La parter atelierul cu toate uneltele sale necesare și mașinile. La Ana, spre deosebire de Hilda, există și o spălătorie cu dispozitive de uscat rufele pe lîngă celelalte îndemînări. Camerele băieților sunt ornate fistichiu, după părerea noastră, ca a tuturor tinerilor din lume.
În salon, la o masă joasă și rotundă, ni s-a servit o gustare, apoi mai multe sorturi de vin local. Ca distracție ni s-au proiectat mai multe filme, în care Ana (iarăși roaba) cu copiii ei era eroina principală. I-am văzut cum se distrau pe o plajă din insula Malorca, apoi în Alpii Elvețieni, apoi în Austria, unde patronul lor și-a construit o casă de vacanță și unde salariații întreprinderii își petrec 10-15 zile pe an în atmosfera munților. Cînd eram noi la ei, Iulia l-ea telefonat să vină acasă cu două zile mai repede de pe o plajă italiană din Adriatică, spre a se întîlni cu noi. Le-am spus la plecare, poate exagerînd puțin, că am fost de două ori la castelul Peleș și nu mi s-a părut cu mult mai luxos decît locuința lor din Bauersberg.
Într-o zi am mers cu toții la marginea satului unde Iulia are o grădină de pomi roditori, mai ales cireși altoiți, și am rămas contrariat de faptul că iarba de printre pomi era cosită cu o cositoare mecanică și lăsată să putrezească. Explicația:
-Nimeni nu mai ține vaci sau cai, așa că iarba nu trebuie nimănui.
Am mers singur mai înainte și la capătul multor ogoare erau plantate straturi de flori, ba chiar trandafiri altoiți. Vedeam șoseaua din vale cu mașinile trecînd repede una după alta în ambele sensuri.
Într-o după masă am mers pînă în fundul grădinii Hildei. Era cu mine fetița ei Gaby și o prietenă a ei, ambele în clasa a II-a. Gaby era foarte alintată și drăgălașă. Francisca i-a făcut un “control” la temele pe care le făcuse la aritmetică și i-a spus că a greșit la calcule. Foarte mirată i-a spus că nu crede că a greșit, dar îndată a luat computerul și a făcut controlul. Era corectă lucrarea. Am cumpărat și noi două astfel de computere și le-am vîndut la niște ingineri, unul la Iași și altul la Cluj. Acolo, în fundul grădinii lor, începe o pădure mare cu esențe foioase. Pe distanță de circa un kilometru, pe marginea pădurii, am întîlnit 3 table pe care erau zugrăvite diverse păsărele care trăiesc în acea zonă, cu numele lor popular și în limba latină și cu observații asupra foloaselor ce le aduc.
De aici ne-am deplasat la Schorndorf, un orășel la vreo 15 km unde trăiește unchiul Iohan, în vîrstă de peste 80 de ani. Nu s-au văzut cu Francisca de mai bine de 40 de ani. S-a fîsticit și nu pricepea cine e, crezînd că e soția lui Adam. Cînd s-a lămurit bine a fost cuprins de emoție. Iohan era frate cu mama Franciscăi. Și ei au casa lor proprie și trăiesc destul de bine, slavă Domnului,
A treia zi ne-am întors la Lahr.
Apoi am vizitat-o pe Monica, fata lui Adam, măritată cu Gerhard Schofer în orășelul Breisach, pe Rin. Monica a făcut școala de contabilitate dar n-a profesat meseria decît vreo doi și s-a îmbolnăvit de scleroză multiplă și a paralizat. Fiind imobilizată pe cărucior, Gerhard și-a făcut casa în așa fel ca ea să poată trece ușor, cu căruciorul, dintr-o cameră într-alta. La construcția casei a fost ajutat de colegi și prieteni, încît a plătit numai materialele. Și ceilalți tineri cînd își fac casa sunt ajutați de prieteni, care se pricep la toate meseriile. Peste tot pereții sînt tapetați cu cele mai fanteziste modele și culori, după vîrstă și mentalitate. La subsol nelipsitul atelier, depozitul de combustibil lichid și compartimente pentru păstrat fructe și legume. La etaj, un apartament al lui Adam, pentru timpul cînd merg acolo. Afară, lîngă garajul lui Gerhard este și cel al lui Adam. Florile de toate felurile înconjoară casa. De altfel la toți vecinii, fiind un cartier nou, florile parcă se iau la întrecere în frumusețe.
Împreună cu Gerhard am vizitat cetatea, situată pe un deal a cărei ziduri se mai văd și acuma și în centrul cărora se află vestita catedrală medievală. Atunci se celebra o cununie iar la intrare aștepta o fanfară de 30-40 de persoane, muzicanți îmbrăcați în costume caracteristice regiunii Schwarwald. După cununie am intrat și am admirat vestitul altar din Breisach. Este o capodoperă a stilului prebaroc sculptată în lemn de maestru HL, creatorul marelui altar. Este un triptic înalt de doi metri cu Sfînta Fecioară în centru, între Dumnezeu Tatăl și Iisus cu semnele cuielor în mîini și picioare, iar în celelalte două părți ale tripticului sînt Sfinții Ștefan și Laurențiu la dreapta și Protasiu și Gervasiu la stînga. Sub partea centrală a tripticului se află cei patru evangheliști, Matei, Marcu, Luca și Ioan. Figurile sculptate sunt toate foarte expresive.
În afara catedralei, spre Rin, este fixat un binoclu automat, la care dacă introduci o marcă poți să privești în depărtare pe malul francez. Am privit așezări franceze și pe malul Rinului în sus, am văzut doi tineri, un băiat și o fată, care mergeau îmbrățișați, ca tinerii de totdeauna și de pretutindeni.
Lîngă catedrală era și un muzeu în care erau expuse și vestigiile stăpînirii romane, care a ajuns și pe aceste meleaguri. A doua zi am făcut și o plimbare cu vaporașul pe Rin în sus, străbătînd teritoriul francez, pe această porțiune, iar vechea albie a rămas pe granița dintre cele două țări. Îndată ce n-am îmbarcat, patronul ne-a salutat, fiind instalația la o masă, și ne-a întrebat ce consumăm. Chelnerița zîmbitoare ne-a și preluat comanda. După cîteva minute de mers am intrat într-o ecluză și îndată ne-am ridicat cu cîțiva metri. La întoarcere am făcut cale inversă, scoborîndu—ne la nivelul de jos. Cînd m-am plimbat pe jos pe malul RInului am luat o pietricică d mărimea unei piese de 5 lei, spre amintire.
La întoarcere Adam ne-a arătat cazarma soldaților francezi care staționează pe teritoriul german, în baza tratatului de pace. Cînd am trecut noi pe acolo un grup făcea instruirea în curtea cazărmii. O unitate de canadieni staționa la periferia orașului Lahr. Mi-a povestit cineva că a văzut un panou uriaș pe care scria cu litere mari numele unității americane care staționa în acea localitate, numele comandantului șef și adjunct, numărul soldaților, etc.
Apropriindu-ne de Lahr am văzut în partea stîngă un cîmp imens cu pete multicolore, că parcă ar fi fost o pictură abstractă de dimensiuni colosale. Adam ne spuse că îndată o să vedem ce e. Cînd ne-am apropiat am văzut zeci și sute de ii de automobile, înșirate frumos, grupate pe culori. Era un depozit de mașini a fabricii italiene Fiat.
-Bine dar voi nu aveți Volkswagenurile voastre? Vă trebuie Fiat?
-La noi comerțul este liber și-și cumpără fiecare ce dorește, fără nici o restricție.
-Și ce formalități trebuie să îndeplinești?
-Nici o formalitate, te duci cu banii în mînă și-ți iei modelul și culoarea pe care o dorești.
Pe malul Rinului, mai jos de Breisach, am vizitat Parcul de odihnă, numit Europa Park, din satul Rust. Aici am stat de la 9 dimineața pînă la 4 după masă și nu ne-am săturat de privit minunățiile oferite de organizatorii parcului.
La intrarea în parc e un cîmp de parcare a mașinilor, de cîteva hectare. Totuși, în zilele de sărbătoare, după cum ne-a spus Adam, locul e neîncăpător. Zilnic vin aici cîteva mii de vizitatori din Germania și țările vecine. Este foarte greu să fac o descriere a parcului, așa ca nici nu încerc. Primul parc de genul acesta este cel din America numit Disney Land, apoi urmează acesta de la Rust. Este un loc de petrecere a timpului liber, deosebit de instructiv pentru copii și tineret, dar și și oamenii maturi îl cercetează cu interes. Pentru 9 mărci poți să stai de dimineața pînă seara, văzînd tot ce este de văzut și folosindu-te de toate mijloacele de distracție, cum ar fi plimbările cu trenulețul pe o distanțe de 2 km, cu diferite mașini suspendate la 4 metri înălțime, cu vaporașe pe lac, cu plute (automate) pe un rîu artificial. Se trece prin diferite grote cu animale preistorice sau unde se desfășoară anumite povestiri din folclorul german. Sînt săli unde se rulează anumite filme, un delfinariu unde se dau spectacole cu delfini dresați, și foce, o grădină zoologică și o grădină botanică, restaurante și locuri de joacă pentru copii ca și pentru cei maturi. La intrare este un rondou din mijlocul căreia țîșnește o fîntînă arteziană, iar de jur împrejur sînt arborate drapelele țărilor din Europa de Apus, 12 state. Florile, arborii și arbuștii, pajiștile dintre ele sunt toate extrem de bine îngrijite și se întind pe toată mărimea parcului în suprafață de 30 de hectare. Peste tot bănci comode pe care bătrînii se odihnesc privind alcătui ale geniului uman. De altfel parcul este un adevărat loc de odihnă și desfătare în care muncitorii după orele de încordare și stres vin să se deconecteze și să se refacă, atît fizic cît și psihic.
Și cînd te gîndești că altă dată parcul acesta, în stare naturală, aparținea une singure familii, a baronului Boklin de Bocklinsau, iar astăzi se bucură aici poporul de rînd din toată lumea. Din castelul stil renascentist din sec XV s-a făcut un restaurant pentru gastronomii zilelor noastre.
Un Mickey Mouse cu drapelul Europei în mînă, albastru cu 12 stele în cerc, te întîmpină la intrare, iar la ieșire un latul cu “Auf wiedersehen, au revoir, goodbye”
Pe cînd ieșeam noi un grup de copii francezi, elevi și profesori, năvăleau în parc plini de viață, gălăgioși, vioi și numai ochi în toate părțile.
Adam ne-a luat și un prospect al grădinii din care se vede că toată afacerea aceasta a fost preluată de fabricantul Franz Mack în 1975, iar fiul său, inginerul diplomat, Roland Mack, este conducătorul afacerii. Prospectul are 30 de pagini, pe hîrtie specială, cu ilustrații în culori a diferitelor aspecte din grădină, mărimea 20/20 cm.
Noi ne luptăm deci cu morile de vînt văzute de străbunicul nostru în urmă cu 114 ani, intitulate: proletariat, exploatare, mizerie, șomaj, foamete, robie, etc., și pretindem că la noi e libertate, bunăstare, și toate celelalte fericiri de care fug ca proștii toți cei care au posibilitatea. Să ne gîndim că 6 milioane de germani din răsărit au fugit în apus și dacă nu se ridica zidul de la Berlin și nu se închidea granița cu sîrmă ghimpată electrificată și întărită cu mitraliere care se deschid automat la comanda electronică, atunci cînd un fugar pătrunde în faza acțiune. Atunci poate rămîneau cei de la Pankow, un guvern fără guvernanți. Iar la noi călătoria în apus este un lux care se acordă bătrînilor, căci e aproape sigur că vor veni înapoi. Cei tineri, cînd au posibilitatea, fug crezînd că vor găsi fericirea în neagra străinătate. Astfel am auzit că în Germania lucrează un număr de 700 de medici români care au reușit să fugă. Chiar anul acesta a fugit cel mai bun fotbalist al nostru, Marcel Răducanu. Ce să zicem de fiii lui Leonte Răutu, care și-a exprimat dorința de a pleca, lucru pentru care tatăl a fost eliminat din funcția de membru în comitetul politic executiv, organul suprem de conducere din țară, și din aceea de rector al Academiei “Ștefan Gheorghiu” supremul for de îndoctrinare ideologică. Dacă acestor odresle nu le place la noi și dacă tatăl lor nu a reușit să-i lămurească, apoi e greu să-ți închipui că va fi lămurit bine pe ceilalți muritori de rînd. Iar cînd a fugit Pacepa, care era mîna dreaptă a lui Nicolae Ceaușescu, s-a cutremurat întreaga țară. El era șeful securității care îl păzea de cele rele și nu cred să-i fi lipsit ceva. Totuși s-a dus la capitaliști, crezînd că acolo îi va fi și mai bine. Propaganda noastră susține că dacă, poate în unele privințe, apusul o duce mai bine, apoi să nu uitam că acest apus mai beneficiază de pe urma exploatării coloniale. Totuși dacă ne gîndim cinstit, cel mai mare imperiu colonial, Anglia, nu mai are nici un beneficiu de pe urma fostului imperiu, ci din contra, numai greutăți și necazuri. Să ne gîndim la revoltele populației de culoare din Londra, a celor vreo 2.000.000 care, în semn de protest incendiază case și mașini, distrug prăvălii și se luptă cu miliția londoneză. În Germania Federală în schimb, care în urma războiului a rămas numai în ruine și moloz și nu mai beneficia de mult, dinainte de primul război mondial, de oarecare colonii a devenit cel mai bogat stat din Europa.
Nu exploatarea altor popoare aduce belșugul și fericirea, ci hărnicia respectivului popor și organizarea lui administrativă, după propriile lui concepte, nu după teorii depășite demult. Nemții, după ce țara lor a fost prefăcută în cenușă, au trebuit să plătească despăgubiri de război rușilor, luîndu-li-se toate fabricile care au mai rămas ne distruse, apoi au trebuit să refacă țara lor care azi e în administrația întregii lumi. Dar dacă toți românii vor fugi în Germania cu siguranță că îndată vor veni înapoi, căci pe acolo n-am văzut nici măcar un cîine cu colaci în coadă. Am văzut însă străzi nepopulate, căci după cum mi-a spus Adam, oamenii erau la lucru. Și munca la ei nu e glumă și chiulangeală, ci un efort susținut cu scopul de a produce cît mai multe și mai bune mărfuri. La ei toți lucrează pentru patronii lor căci știu că numai atunci cînd aceștia vor avea cîștig, vor putea să plătească pe muncitori, după cum îmi explica Adam.
Dar nu numai cei vii ci și cei morți se bucură acolo de respectul datorat omului. Cînd am la Gerardstetten, am mers și la cimitirul unde, nu demult a fost înmormîntat Iosif, bărbatul Iuliei Baumgertner. Am rămas uimit de frumusețea și rînduiala acestui locaș de odihnă veșnică a nemților. Cimitirul are o grădină de flori și monumentele funerare aranjate într-o ordine germană. M-am gîndit îndată la pădurea de bălării ce acoperă crucile strîmbe din cimitirul nostru. Se zice că și după aceasta se cunoaște cultura unui popor.
Ne-am adus aminte în cimitirul din Lahr, și am rămas cu totul încîntat. Atît cimitirul vechi cît și cel nou sunt bine întreținute. O alee largă, asfaltată urcă panta domoală pe care este situat cimitirul. În dreapta și în stînga alte alei paralele mărginesc două rînduri de morminte. Fiecare mormînt este un strat de flori și la fiecare cap o cruce de piatră de regulă, cu marmură cu inscripția obișnuită. Toate aceste monumente păstrează o proporție riguroasă nefiind nici unul mai înalt sau mai fastuos decît altul, voind parcă să indice că cei morți nu mai păstrează rangurile sau considerația materială ce le-a avut în viață. Din loc în loc am văzut guri de apă din care rudele celor morți luau cu stropitorile pentru a uda florile, de asemenea coșuri pentru pus eventualile buruiene care ar fi fost plivite. De fapt n-am văzut nici un singur mormînt năpădit de buruiene. Numeroase bănci de grădină erau la dispoziția celor ce voiau să se odihnească. În cimitirul nou am observat că locurile se ocupă riguros în ordinea decesului, la rînd, după cum au murit, fără ca cineva să poată ocupa un loc lîngă o rudă care a fost îngropată mai înainte. La poarta cimitirului am văzut două ateliere mari în care se confecționau monumentele funerare și mai multe florării care procură florile necesare celor ce le doresc. Pe aleea ce mergea în lungul pantei în partea de la deal, în păretele drumului, am văzut mai multe morminte ale celor incinerați.
La Erica, sora lui Hani din Meissenheim, am fost de două ori. Aici am văzut o carte voluminoasă, de 657 de pagini, din care 230 erau de text și 427 erau anexe. Era Monografia satului acela de curînd scoasă de sub tipar, din 20.8.1962, alcătuită de un profesor originar de acolo, numit Friedrich Schwerrzel și de Albert Kobele care a tratat partea originii neamurilor din Meissenheim, și editată de primărie. Am cercetat-o cu mare interes. În linii generale cuprindea aceleași probleme ca și Monografia Botoșanei, atît era deosebit că arborii genealogici erau în interiorul volumului și cele mai vechi mențiuni despre nume de oameni erau din sec. Al XV-lea. S-au găsit registre la parohie de pe la 1400. Întrebînd pe bărbatul lui Erica, Hans, dacă și el este menționat în carte, imediat mi-a arătat că familia lui este prezentă aici de pe la 1500. Și mi-a spus că toți care sînt introduși în carte au plătit Cîte 50 de mărci, ca să aibă cartea în casa lor. La scoaterea lucrării au contribuit și autoritățile locale, considerînd că este un lucru de cinste pentru ei.
Mama lui Erica, doamna Palcinschi, vorbea încă destul de bine românește. Ea a trăit la Molodia, sau Plaiul Cosminului, pe lîngă Cernăuți. Bărbatul ei este pedel, sau om de servici la școală, dar totuși au o casă respectabilă, curtea este pavată cu niște plăcuțe, așa că la intrarea mașinei pe vreme de ploaie nu produce noroi. În grădină este o alee din beton, iar printre straturi, cît călca cu piciorul, avea de asemenea, așa că niciodată nu te murdărești pe ghete cînd lucrezi, la plivit sau alte lucrări.
Alături de casă, lîngă garaj, are un fel de verandă plină cu flori, masă și scaune, unde iau masa în timpul verii sau se odihnesc în aer liber.
Timpul de plecare se apropia. Problema cea mare era împachetarea tuturor boarfelor căpătate de la diferite rude ale Franciscăi. Fiecare se credea obligat să dea Cîte ceva, mai ales haine, care au fost luate o dată sau de două ori. Fel de fel de rochii, bluze, flanele, pantaloni, etc. În valizele noastre nu mai încăpeau. Am mai cumpărat una din oraș, dar tot nu era de ajuns. Atunci Adam ne-a mai dat două valize așa că s-au făcut în total 9 bucăți. Aici cu foarte multă măiestrie au încăput toate. Ducerea lor la gară, la Kehl, era de asemenea o problemă. Nu încăpeau toate deodată în mașină și atunci am dus o parte și le-am depozitat într-un seif, a cărui cheie am căpătat-o introducînd o monedă într-un automat. Locurile la vagon le-am plătit cu cîteva zile înainte și biletele ne-au venit acasă prin poștă. Am rămas și aici cu gura căscată de atîta îndemînare din parte lor. Să-ți vină acasă, cu cîteva zile înainte de plecare, exact numărul vagonului și a locurilor, asta era ceva ca în povești. Numai că la fața locului, lucrurile nu erau tocmai așa. Vagonul românesc, ce pleca de la Paris la București, nu avea locurile pe care ni le-a vîndut în gara Kehl. Așa că am stat și noi cum am putut. Despre vagon trebuie să spun că era o adevărată rușine. Mai murdar decît un vagon de pe o linie secundară din țară și acesta era doar expres internațional. Veceul era defect, chiuveta pentru spălat era spartă și era o murdărie pe jos de nu te puteai apropia. Am fost nevoiți să folosim instalațiile din vagoanele vecine. Deși Kehl este gară de frontieră nu s-a prezentat nici un grănicer sau vameș să ne controleze bagajele. Puteam să scoatem o bombă atomică și nu știa nimeni nimic. De la Kehl la București am mers două zile și o noapte. Am trecut deci prin Germani, Austria, Ungaria și România. Prin toate stațiile de frontieră funcționarii vamali ne-au pus parafele pe documente și ne-au salutat, plecînd mai departe. Cînd am ajuns la Curtici am văzut că e o altă țară. Vameșii și grănicerii au controlat mai întîi vagonul, identificînd pe fiecare după documente. Ne-au cerut să declarăm ce mărfuri avem care sînt supuse taxării de vamă. Pentru un casetofon Philips, care a costat la Lahr 165 de mărci, ceea ce calculat ar însemna 1122 de lei, și pentru care ar fi trebuit să dăm 30%, adică 336 de lei, ni s-a încasat 780 de lei. Am mai plătit 150 de lei pentru mixer și dacă am mai fi plătit și pentru computere n-am mai fi avut cu ce să mergem de la București la Botoșana. După ce au cotrobăit cu mîna prin toate valizele și n-au găsit nimic suspect, ne-au spus să închidem și au plecat. Am răsuflat ușurați văzînd că toată afacerea s-a terminat cu bine.
După ce trenul a plecat din gară, vedem însă un ofițer grănicer că deschide ușa și lasă să intre un alt vameș. Acesta mă întreabă întîi de unde venim și cînd îi spunem din Germania Federală, adaugă repede:
-Aur aveți?
Ca și cum pe acolo ar fi aurul pe șanț. I-am spus că nu.
-Devize aveți? Ceva documentație?
-Vă rog să cercetați.
-Da sigur că vom cerceta! Care sunt bagajele dumneavoastră?
I le-am arătat.
-Deschideți!
Am deschis așteptînd să vedem ce ar putea să găsească. Mai întîi m-a cercetat pe mine, prin toate buzunarele, prin toate încheieturile hainelor și pantalonilor, pînă la piele. Apoi boarfă cu boarfă le-a scuturat pe toate, le-a pipăit pe la încheieturi și cusături. Apoi valiză după valiză lasînd în urma lui un morman de țoale că parcă era după potop. Francisca a început să plîngă de nervi, iar eu i-am spus:
-Nu mai plînge baby, plînsul e-n zadar.
Mi-era rușine de nemțoaica de alături care se uita mirată la rușinosul spectacol. Și ea venea în țară ca să învețe limba română, căci părinții ei au fost români ce au emigrat. Ce și-o fi zis biata de ea? Asta-i România! Apoi funcționarul statului, văzînd că și-a pierdut vremea degeaba, era parcă mînios că n-a găsit măcar ceva din ce căuta. La un moment dat, într-un buzunar a găsit un carnețel mic pe care l-a frunzărit foaie cu foaie, dar în care n-a găsit decît niște nume însemnate din joacă, fără nici o importanță. Am văzut imediat că dacă ar fi găsit carnetul în care am notat zi de zi tot ce am văzut și simțit, cu siguranță că mi l-ar fi luat ca să constituie un cap de acuzare, fiind aici o “ploconire în fața culturii putrede burgheze din apus și o defăimare a propriei noastre țări, cu cele mai avansate cuceriri populare”. Am dat dreptate Franciscăi, că în loc să Puie carnetul într-o valiză, i-a dat drumul după măsuța de noapte pe care era, spunînd că l-a uitat, deși mi-a spus cînd împachetam că l-a pus bine. De multe ori femeile au un instinct care nu dă greș. Bietul vameș, dezamăgit, ne-a întrebat în ce sector lucrăm. Cînd i-am spus că sîntem cadre didactice la pensie s-a uitat la noi parcă cu milă și dispreț. S-a uitat apoi la ofițerul grănicer ce a stat tot timpul în ușa compartimentului, făcînd gestul de “nu-i nimic”. Au plecat fără să zică măcar în glumă “scuzați de deranj” ba nici nu ne-au salutat, după cum am văzut că se obișnuiește în apus. Ne-am adus aminte atunci de vorbele Olguței, că funcționarii din celelalte țări se poartă ca niște domni. Nici n-au plecat bine aceștia că a venit conductorul trenului pe care l-am văzut de cîteva ori prin spatele grănicerului. S-a uitat și el la vraful de confecții și Francisca plîngînd și apoi după ce ne-a verificat documentele de călătorie a spus fără nici un înconjor:
-Atenționați-mă și pe mine cu ceva.
De parcă ar fi zis “miluiți-mă fraților”. Francisca i-a dat două pachete de țigări, dintre acelea de la fabrica unde lucra Hani, și a fost foarte mulțumit, mai ales că i-a dat și niște banane.
Ne uitam la lucrurile împrăștiate și nu ne venea să credem. După ce ne-au umilit neamurile, dîndu-ne de pomană atîtea lucruri, folositoare de altfel, dar fără de care puteam trăi mult și bine, ca și cum am fi fost niște rude sărace din România, pe care trebuie să le ajute, vin și funcționarii statului nostru și ne tratează ca pe niște borfași prinși asupra faptului. Am văzut de îndată că vameșii de la Curtici n-au făcut aceasta din propria lor inițiativă ci au executat ordinele celor de la Suceava, care credeau că acuma mă vor prinde, fie cu negoțul de icoane la ieșire, fie cu devize și documentații la intrare. Și iată cum banii statului se duc pe apa sîmbetei, întreținînd o serie de funcționari care nu au altceva de făcut decît să păzească cele mai inofensive vorbe sau fapte ale cetățenilor. După ce am stat un timp, năuciți și jigniți, în demnitatea noastră de oameni, am început a pune unele peste altele, la întîmplare toate lucrurile răvășite. De acuma nu mai încăpeau în cele nouă valize și am mai făcut și o mare boccea.
M-am liniștit puțin și mă uitam peste lanurile de grîu sau alte culturi. O adevărată batjocură pe obrazul țării, în văzul tuturor străinilor care trec pe aici. Întinderi de sute sau mii de hectare năpădite de buruiene în așa hal, că nu se putea cunoaște de e grîu sau cartofi, sau de e semănat ceva anume sau e un teren părăsit. Mă gîndeam apoi la cele întîmplate. Oare dacă mi-ar fi dat cineva de pomană 3 dolari sau 7 mărci, și le-aș fi introdus pe furiș peste graniță, cu ce păgubeam oare biata țară? Pare absurd sau cu totul de neînțeles acest fapt cînd te gîndești, pe de altă parte la foamea de dolari ce se simte la noi. Dar la ce să te mai gîndești cînd nu poți face nimic, acceptînd totul ca pe o fatalitate.
Pe la 4 după masă eram la București unde ne aștepta Cici. Ne-am uitat zadarnic după un cărucior cu care să ne ducem bagajele, după cum am văzut prin toate gările din Europa, și după cum știam că sînt și la noi. Dar nu mai erau și nu știam pentru ce motiv. Am cărat în spate toate bagajele pînă la un hotel de lîngă gară, iar altele le-am depus la casa de bagaje. La 11 și ceva noaptea ne-am îmbarcat într-un vagon de dormit, pentru care Cici ne-a luat biletele necesare. Însoțitorul vagonului ne-a și spus că avem prea multe bagaje și că ar trebui să le depunem la vagonul special. De îndată ce Francisca a vorbit cu dînsul nu știu ce, încăpeau de acuma bagajele în cușeta noastră. Dimineața Tavi ne aștepta în gara Ițcani. A doua sau a treia zi ne-am prezentat pentru a preda pașapoartele și a ne lua în primire buletinele de identitate. Cu acea ocazie securistul ne-a întrebat dacă nu ni s-a întîmplat nimică deosebit sau neplăcut. Nimic am răspuns eu, totul a fost normal. Francisca ar fi vrut să-i spună ce s-a întîmplat, să se plîngă de cele petrecute la graniță, dar ar fi însemnat să-i dăm o satisfacție pe care nu o merita. Totul a fost normal, așa-i în țară la noi. Peste cîteva săptămîni securistul a chemat vecinele și le-a întrebat ce am adus noi din Germania, ce am spus despre felul cum trăiesc oamenii de acolo, dacă acolo e bine, etc.