Cap. 23 Revoluția la Botoșana
09.03.1992
Cam pe vremea cînd am scris “Destrămarea Comunismului”, deci în toamna lui 1898, Radu al nostru ne-a afirmat că țara noastră stă pe un butoi de pulbere și așteaptă numai o scînteie pentru a izbucni.
În curînd am auzit că la Timișoara au izbucnit nemulțumiri în legătură cu un popă protestant, care urma să fie scos din casă și mutat undeva în nordul Ardealului.
Aceasta constituie un abuz, pe lîngă toate celelalte abuzuri săvîrșite. S-au ridicat întîi ungurii, că era popa lor, apoi s-au alăturat românii, germanii, sîrbii, și celelalte naționalități care trăiau acolo în bună înțelegere de veacuri.
Stăpînirea comunistă de la București a văzut probabil că ceva se mișcă și că se apropie sfîrșitul, de aceea Ceaușescu a luat două avioane, lumea spune pline cu aur, și a plecat la Teheran, să le pună în siguranță. În țară a rămas “savanta” să conducă destinele românești. La Timișoara nemulțumirile se amplifică, protestele se întețesc, represiunea începe. Odiosul întors în țară are proasta inspirație să convoace o măreață adunare în care promisiunile curgeau ca ploaia. Totuși, într-o parte a asistenței au izbucnit unele proteste și huiduieli care la emisiunea de seară la televizor nu s-au reprodus.
În seara aceea a venit pe la noi Nicolai al lui David Ghiață, care era cam beat și care spunea că pînă mîine Ceaușescu va fi spînzurat. El venea de la fabrica din Cacica unde era muncitor și arăta cu gesturi la gîtul său ce are să i se întîmple lui Ceaușescu. Eu l-am întrebat pe ce se bazează cînd spune aceasta și l-am sfătuit să nu facă astfel de afirmații că nu este bine. L-am mai cinstit și noi cu cîteva pahare și a plecat acasă pe un întuneric beznă. După un timp oarecare m-am gîndit că ar putea să cadă într-un șanț și să nu se mai scoale. M-am îmbrăcat și am plecat în urma lui. Am mers pînă acasă la el și m-am convins de la soția lui că a sosit acasă și s-a culcat.
A doua zi pe la amiază, după ce luasem masa, voiam să mă culc cînd numai ce aud pe cineva care venea la noi. Era vecinul Dumitru Crețu, prietenul nostru.
- Domnu Boca, deschideți televizorul că la București se întîmplă ceva deosebit! Repede! Apare Ana Blandiana și Doina Cornea! E ceva!
Era REVOLUȚIA!
Cu înfrigurare asistăm la cel mai de seamă eveniment al vieții noastre: Ridicarea poporului român împotriva comunismului. Era ceva măreț, ceva extraordinar. Emoționant! În curînd am văzut pe “odiosul” și pe “sinistra” cum au fost dați jos dintr-un vehicul special și introduși într-o cameră, ca să fie la siguranță. Erau arestați. Era ceva cu totul de neînchipuit. Cum, el, cel mai bun fiu al poporului, genialul și mărețul, nemaivăzutul și nemaiauzitul, a toate știutorul, el să fie arestat ca un derbedeu ordinar! Asta era ceva peste puterile noastre de înțelegere. Ne uitam unii la alții și nu ne venea a crede, Deodată ne-am adus aminte că aveam o sticlă de șampanie pe care o țineam acolo, s-o desfundăm cînd va cădea Ceaușescu. Acum era momentul Am scos-o și am desfundat-o. Eu, Francisca și Crețu am dat-o pe gît.
Am văzut apoi cum din tumul apăreau noi figuri ca Dumitru Mazilu, despre care auzisem la “Europa Liberă”, Ion Iliescu, despre care se spunea că a fost coleg cu Gorbaciov la Moscova, Petre Roman, un necunoscut, Walter Roman, luptătorul comunist din Spania trimis de la Moscova deodată cu Ana Paucker și ceilalți să facă rînduiala comunistă la București. Era o confuzie și un haos de nu știai ce să crezi. Îmi aduc aminte că auzeam vocea artistului Caramitru strigînd: “ Nu trageți! Nu trageți!” Și m-am gîndit că pe front la Odessa, ai noștri strigau în disperare să nu tragă sau să lungească tragerea ca să nu cadă ghiulelele tunurilor noastre peste noi. Deci noi strigam la ai noștri. Dar Caramitru către cine striga? Către teroriști? Dar cine erau teroriștii? Că pînă azi nu s-a descoperit nici unul. De ai noștri au murit peste o mie, de ai lor nici unul, nimeni, ca și cum ne-am fi luptat cu niște duhuri necurate. E adevărat că ai noștri, tineretul, erau cu mîinile goale și ai lor, securiștii, înarmați după regulile cele mai moderne.
Din acea confuzie au ieșit la iveală o serie de persoane care se considerau marginalizați, ca Ion Iliescu, deși a fost ministru al tineretului și prim secretar de partid la Iași și Timișoara, și alții care au pus mîna pe putere și au înlăturat pe toți cei care au participat la revoluție, considerîndu-i apoi ca pe niște golani și chemînd minerii din Valea Jiului să vină să facă ordine cu cei ce protestau pașnic în Piața Universității. Au venit zece mii de mineri care au fost încadrați cu securiști îmbrăcați în salopete minerești și au săvîrșit o serie întreagă de nelegiuiri, ca distrugerile de la Universitate, devastarea sediului Partidului Național Țărănesc, arestarea sau molestarea celor cu ochelari sau cu plete, etc., încît ne-au făcut de rușine în fața omenirii. Ca o culme a batjocurii, Iliescu i-a adunat pe toți și le-a mulțumit pentru cele ce-au făcut la București și ca să fie batjocura deplină, a filmat toată ceremonia și a dat-o pe post la ora de vîrf a televiziunii, ca să vadă toți și să se minuneze. Acum am văzut la TV că Dumitru Mazilu a scos o carte intitulată: Revoluția Furată.
La Botoșana tot tineretul studios a fost în frunte, Citez din revista “Tribuna” de la Cluj, nr 9 din 1 martie 1990.
“De fapt, primii care au spart gheața umilinței care ne-a sufocat și pe noi cei din Botoșana, au fost tinerii studenți localnici. Încă din 22 decembrie ei s-au adunat în centrul satului, au adu tricolorul și și-au manifestat sentimentele patriotice în văzul tuturor. Nu putem uita maturitatea de gîndire a studenților Robu Carpen, Boca Vasile, Robu Grigore și alții, care ne-au trezit din teama care încă ne stăpînea prin cuvintele “Domnilor profesori, la Timișoara și București colegii noștri mor pe străzi și Dv. vă e frică să veniți cu noi”.” Din articolul intitulat Vremea Incertitudinii și semnat prof. Vasile Boca și prof. Iacob Mușină.
S-a convocat un miting în curtea școlii și după ieșirea de la biserică s-au adunat oamenii și au ascultat o serie de vorbitori. Au venit și oameni din Poieni, Comănești și Humoreni. Au luat cuvîntul prof. Mușină, învățătorul Simion Gheață, învățătoarea Victoria Mărgineanu, etc. S-a procedat apoi la alegerea membrilor comitetului comunal al Frontului Salvării Naționale, printre care am fost ales și eu, iar președinte domnul M.
Noul comitet s-a deplasat în biroul președintelui Sfatului popular, unde era președinte Roman Ghiață. După ce am intrat toți în birou, domnul M. i-a spus lui Ghiață că el a fost ales de către Comitetul Revoluționar în calitate de președinte așa că din acel moment domnia sa nu mai deține puterea și că trebuie să cedeze locul. Ghiață s-a sculat, și-a căutat lucrurile personale din sertarul mesei și din dulăpior, și a cedat locul noului președinte, care în curînd s-a numit primar, care era vechea denumire, de dinainte de ocupația rusească.
Pasul următor și cel mai de seamă era desființarea C.A.P.-ului. Prin acesta s-a introdus la Botoșana cea mai inumană formă de exploatare a omului, nu de către om, ci de către partidul comunist. Oamenii au rămas numai cu pămîntul de sub casă. Li s-a luat totul: calul, căruța, plugul, teleguța, ogorul semănat și boii înjunghiați. AU rămas numai cu vaca, dar trebuia predat laptele. Au rămas cu găinile , dar trebuiau predate ouăle. Dacă aveai o oaie, trebuia să predai lîna și laptele. “Ne-o luat plugul, ne-o luat grapa, am rămas numai cu sapa” după cum zicea poetul popular Samoilă Robu. S-au umplut pușcăriile de bieții oameni. Numai din Botoșana cei 27 de cetățeni care au fost arestați au făcut 20 de ani și 11 luni de pușcărie. Suferințele celor mulți erau de nesuportat. E adevărat că unii s-au acomodat, s-au pus bine cu șefii cei noi, cu trădătorii și au obținut slujbe și favoruri, dar majoritatea a dus-o din greu în mai greu. Singura ameliorare se putea face numai prin ce se putea fura. Îți furau bieții oameni din propria livadă cîțiva știuleți de porumb sau vreo două barabule, cu frică mare de a nu fi prinși și arestați.
După învățăturile lui Machiavelli, adăugite de Lenin și Stalin, un popor învins în război, poate fi stăpînit numai dacă îi suprimi conducătorii și îi confiști toate bunurile, rămînînd săraci lipiți pămîntului. Rămînînd umiliți, prin faptul că toți erau egali. În sărăcie și înfricoșați prin teroarea ce s-a introdus în popor. Frica, foamea și frigul erau cei trei aliați ai stăpînirii și beneficiarii tuturor bunurilor din țara aceasta. Și ei erau oamenii cei mai săraci din lume, cum n-au mai fost niciodată. Dar minciuna nu putea dura la infinit. Adevărul trebuia să iasă la iveală, biruitor, cum iese undelemnul la suprafața apei.
Deci C.A.P.-ul trebuia desființat și toate bunurile adunate prin teroarea și minciuna trebuiau restituite celor ce le-au avut mai înainte. În acest scop au venit la mine doi dintre cei mai vajnici luptători pentru libertate, pentru restituirea tuturor averilor către vechii lor stăpîni. Aceștia erau Creangă Trifan al lui Șteofil și Ghiață Toader al lui Petru. Aceștia mi-au spus:
- Domnule Boca, amu trebuie să stricăm colectiva.
Eu, precaut ca orice moșneag care a trecut de 80 de ani, le spun că trebuie să așteptăm ca noul parlament ce se va alege să voteze o lege și apoi să procedăm așa cum prevede noua lege. Ei mi-au spus că nu se poate aștepta și că “ce facem amu e bun făcut”. Aceasta era înțelepciunea populară și aceasta a biruit.
Ei s-au dus la profesorul M., care era mai aproape de vîrsta lor, și au pus la cale procedeul de desființare a C.A.P.-ului. S-a convocat o mare adunare populară la data de 14 ianuarie 1990 la care a participat întreaga obște a satului. Sala Căminului Cultural era neîncăpătoare. Cînd profesorul M. a pus problema dacă trebuie să mai rămînă colectiva sau nu întreaga sală a scos un puternic strigăt de NU! prelungit de se cutremurau pereții. Se auzeau strigătele de “Jos colhozul! Vrem pămînt! Vrem libertate! Jos comunismul!”
Trădătorii și profitorii n-au zis nici mîc. S-au dat cu toții la fund și tremurau de frică, deoarece se așteptau ca noii “stăpîni” să se comporte ca cei vechi. Să facă o serie de arestări și condamnări. De altfel mi-a spus un sătean care a fost membru de partid că dacă ar fi venit țărăniștii la putere ar fi împușcat toți comuniștii. Dar iată că nu numai că nu a fost împușcat nici unul, ei toți se manifestă cu aceiași obrăznicie ca și înainte. De altfel, tot ai lor sînt la putere. Trădătorii, toți activiștii de partid care s-au pus de îndată în slujba inamicului, care ne-a cotropit țara, Toși se așteptau să fie arestați, căci în adevăr art. 155 din Codul Penal îi definește ca trădători. Profitorii sînt aceia care s-au închinat și le-au pupat mîna trădătorilor, ca doar, doar vor fi luați în seamă și vor fi numiți în diverse slujbe, cît de mititele, sau măcar căruțași, grăjdari sau băgători de seamă. Toți aceștia se așteptau, conform cu mentalitatea lor, să fie trași la răspundere. Dar nimeni nu se gîndea la aceasta în afară de ai lor: contabili, socotitori, brigadieri, șefi de echipă, etc. Toți aceștia care au trăit bine de pe urma muncii țăranilor care luau toamna cîteva barabule degerate sau cîțiva știuleți mucegăiți.
Deci lumea de la noi s-a hotărît ca C.A.P.-ul sa nu mai existe, să se desființeze. Trebuia început cu șeptelul. S-au alcătuit comisii care să boniteze toate animalele . S-a hotărît ca prețul unui cal să fie de circa 15.000 de lei. S-a vîndut mai întîi cîte un cal la fiecare conducător, căruțaș, care ar fi dorit acest lucru. Cele 24 faetoane s-au vîndut cu cîte 4000 de lei bucata. Cele 300 de vaci, dintre care 80 cu lapte, s-au vîndut cu cîte 4000 de lei bucata, depinzînd prețul de calitatea animalului. Plata se făcea fie în bani gheață fie în produse. Cele 700 de oi s-au vîndut cu 800-1200 de lei bucata. Actele contabile le întocmea contabilul șef Ion Robu.
Marea problemă o constituia împărțirea pămîntului. De la centru s-a dat ca ghid conducător Decretul 42/1990, prin care se indica celor ce urmau să împartă pămîntul, ca fiecare cooperator să primească cîte 0,50 ha, nu în proprietate ci în folosință îndelungată. Dar acum trebuia să se definească noțiunea de membru cooperator. Dacă era numai acela care a lucrat efectiv în cooperativă, atunci ne ajungea pămîntul și mai rămînea, ca nucleu socialist pentru viitoarea formă de muncă a pămîntului, în asociații. Dacă era cooperator și acela care a făcut o cerere de intrare în colectivă, cum ar fi cadrele didactice și alți funcționari, care nu au lucrat în cooperativă, dar au adus tot pămîntul lor, atunci aproape că nu mai rămînea nimic pentru asociații. Căci era vorba ca pentru asociații să se dea pămîntul cel mai bun, ca pentru întovărășirile de la început. Pe de altă parte, dacă se oferea cîte jumătate de hectar, tuturor locuitorilor care au atins vîrsta de 16 ani, atunci dacă un fost țăran care a intrat în colectivă cu 10-15 ari iar acum are 3 copii de peste 16 ani, atunci i se cuvin 2,50 ha, iar unul care a intrat cu 5 ha și acum nu are copii, i s-ar cuveni doar un hectar. De aici o serie de nemulțumiri și certuri.
Cei ce regretau C.A.P.-ul și nădăjduiau să ajungă iar în asociații militau pentru ideea că numai aceia sînt cooperatori care au lucrat efectiv în cooperativă. De aici certuri și discuții nesfîrșite. O altă nemulțumire ieșea din faptul că unii doreau să ajungă din nou în vechea lor moștenire, îndepărtînd de acolo pe cei ce au avut aici ca lot personal în folosință.
Ilustrativă este întîmplarea mea personală. După ce am vorbit cu primarul și mi-a admis să revin, în cadrul celor 0,50 ha în fosta mea livadă, unde a fost și casa părintească, m-am dus acolo și am început să curăț pomii. De îndată a venit femeia lui Ion al lui Pavel Creangă cu fata ei Natalia, care au lucrat pînă acum pămîntul meu, și au început să strige la mine că ei au lucrat acest pămînt mai bine de 20 de ani și deci de acum este al lor. O vecină văzînd scandalul a fugit să-l cheme pe primar. Natalia mă amenința să plec de acolo că îmi crapă capul cu toporul. Eu stam în pom și mă minunam cu ce îndrăzneală mă batjocureau cele două femei. În curînd a venit și primarul și Ion al lui Pavel, și cu mare greutate au reușit să aplaneze conflictul.
Profitorii, văzînd că nu-i urmărește nimeni, au început să iasă la suprafață ca șoarecii din găurile lor. Fiind cu toții membrii de partid comunist, erau destul de îndoctrinați și știau bine că minciuna este arma lor favorită. Astfel toate nemulțumirile erau îndreptate împotriva primarului M. El era marele vinovat de tot și de toate. El era țapul ispășitor al tuturor păcatelor, inerente în orice transformare. Pe de altă parte, poate, ca orice om, să fi avut și el scăderile sale, dar altul mai bun nu se găsea. El era fiu de “chiabur” și deci nepătat de lepra comunistă. Era profesor de limba română și mai avea și a doua facultate, cea de drept, așa că oricînd putea fi avocat sau judecător, însă fără îndoială nu era un înger de care să nu te poți atinge. De aici un șuvoi de minciuni murdare erau îndreptate asupra lui: el a dat pămînt la cutare sau cutare care nu meritau, că a înlesnit cutăruia să cumpere un cal, care era cel mai bun, etc.
Astfel toată primăvara lui 1990 s-au ciorovăit oamenii pe toate drumurile. Toți vorbeau numai despre pămînt, despre arătură, despre alegerile ce se apropiau. Profitorii de toate gradele și nuanțele au ieșit în stradă, plini de curaj. Au lansat lozinca “Noi nu ne vindem țara!”. Au lansat o mulțime de minciuni și calomnii asupra oamenilor politici din opoziție, mai ales asupra țărăniștilor și liberalilor. Numele lui Coposu era ceva de rușine. Îmi aduc aminte că într-o zi treceam pe lîngă clădirea brutăriei unde erau mai mulți muncitori care la apariția mea au început să strige “Coposu! Coposu! Hua Coposu!” Eu m-am oprit și nu m-am uitat, dar am văzut că m-au asociat pe mine cu Coposu, care li se părea ceva degradant.
Marile personalități ca Ana Blandiana, Doina Cornea și alții s-au dezis de F.S.N. care adoptase mijloace de luptă și mentalități specific comuniste.
M. a afișat pe un perete la brutărie firma partidului liberal, unde și-a stabilit un sediu. A fost smulsă de acolo iar plutonierul major, Loghin, a aruncat-o în focul cuptorului de la brutărie ca să arate cît de F.S.N.-ist este el, deși funcția lui nu-i permitea acest lucru. În țară opoziția nu putea să apară, cei care s-au aventurat au fost bătuți și maltratați.
La noi, pe timpul propagandei electorale, nimeni de la centru nu și-a făcut apariția fie că se temeau, fie că nu aveau mijloace de transport. La alegerile din 20 mai 1990 au ieșit F.S.N.-iștii ca majoritate netă.
De acum propaganda împotriva lui M. s-a accentuat. Delegații peste delegații se prezentau la tovarășul Daniel Catargiu, prefectul județului. Neavînd însă motive legale, nu puteau să îl schimbe. Pînă ce, cuiva i-a venit idea să se facă alegerile locale și dacă F.S.N.-ul va avea jumătate plus unu, să vină la putere în mod democratic. Numai că, la votul ce s-a ținut la 15.02.1990, M. a ieșit nu cu unul, ci cu 99 voturi mai mult decît G. candidatul F.S.N., care avea mari speranțe de izbîndă.
Era ceva de neconceput pentru ei, cum să nu fie puterea în mîna lor, a trădătorilor, a profitorilor, a comuniștilor. Trebuiau găsite mijloace potrivite prin care M. să fie înlocuit cu unul de al lor. Și atunci s-a petrecut ceva cu totul ieșit din comun. S-a produs marea mistificare. Din prea mult bine adus de M. sătenilor săi, a ieșit pentru sine cel mai mare motiv de hulă, de batjocură și umilire. Ceva extraordinar! Ce s-a întîmplat? Au venit ajutoare belgiene! Dar de unde știau belgienii de existența Botoșanei ca să vină peste ei cu daruri? Aici e minunea: mai demult, pe cînd M. era profesor la Solca, au venit prin parc niște străini care nu știau românește și deci nu se înțelegeau cu chelnerii. A fost chemat el și a constatat că aceștia vorbesc franțuzește și a aflat că sunt belgieni. S-au împrietenit, și-au scris unii altora, iar îndată după revoluție, în aprilie 1990, a venit la Botoșana o mașină mică Toyota în care erau prietenii belgieni în frunte cu Jacques Morrens, primarul comunei Bonhaiden, din Belgia. Veniseră să facă actul de înfrățire al comunei lor cu a noastră.
Au adus și însemnele patriei lor pe care le-am expus la Căminul Cultural împreună cu însemnele patriei noastre. Au adus și o serie de medicamente care au fost date la dispensar spre a fi împărțite gratuit celor ce ar avea nevoie. Nu peste mult timp, în iunie 1990, au venit deci de la frații noștri din Bonheiden două tiruri pline cu alimente, haine, încălțăminte, articole pentru școală, etc., și care au fost distribuite în Căminul Cultural. În octombrie 1990 un al treilea tir, de asemenea plin cu îmbrăcăminte și încălțăminte, plus articole pentru școală și primărie. Și toate acestea pe numele și cinstea lui M. Asta era mulz în concepția trădătorilor și profitorilor. Trebuia schimbat cu orice preț. Delegații au continuat să se prezinte la prefect cu reclamații împotriva primarului, și cu susținerea lui G., deși electoratul s-a pronunțat clar, dar ce contează electoratul la comuniști.
Pe cînd M. era la Suceava, noul primar F.S.N.-ist și membru de partid, s-a prezentat la primărie însoțit de o serie de susținători, printre care și sergentul major de poliție, și prin efracție au intrat în birou, forțînd geamul, apoi scoțînd yala și înlocuind-o cu alta, încît atunci cînd vechiul primar a venit a văzut ca nu i se mai potrivește cheia. Secretarul primăriei i-a adus la cunoștință că nu mai este primar și că a fost înlocuit cu G.. Curat Democrație originală. Domnul M. a făcut o scrisoare protest, pe zece pagini dactilografiate și a înaintat-o la prefectură și la poliția județului Suceava. De aici se vede cum a fost amenințat cu moartea, a fost agresat în văzul organelor de poliție care “asistau cu pasivitate la accident”. Apoi cum G. a adus ofense însemnelor statului Român și Belgian prin aceea că a smuls de pe peretele Căminului Cultural marea pancardă pe care erau pictate steagurile celor două state, apoi a rupt-o și a fost călcată în picioare și aruncată la wc de femeia de servici. Că anumiți “necunoscuți” au pus foc la stogurile de fîn ale unor oameni care erau “vinovați” că au cerut desființarea C.A.P.-ului și alte probleme. A enumerat multe alte probleme dar nimic, nici un răspuns, nici o măsură, ca și cum totul ar fi decurs normal, în cea mai deplină legalitate.
Apoi, deși acum era primar G., în martie 1991 au venit din Belgia o mașină mică plină de medicamente și articole de școală, iar în iunie 1991 două tiruri pline cu de toate ca și înainte. Asta a pus vîrf la toate. M. trebuia desființat. Nu mai mergea. Metoda? Cea obișnuită, o serie întreagă de minciuni și calomnii. Efectul era cunoscut. Se știe doar proverbul, nu iese fum fără foc, deci zvonuri printre oameni cum că au venit daruri din Belgia dar el dă doar la liberalii lui. Că a venit un televizor în culori și l-a luat dînsul. Că au venit două covoare persiane și deasemenea le-a luat acasă. Că fură tot și cară acasă ca să se îmbogățească. Că dă la unii pachete mai mari și alții mai mici. Că unul a primit o pereche de pantaloni, dar că erau prea lungi și săracul de el a trebuit să meargă la croitor să îi scurteze. Că altul a primit 10 perechi de pantofi dar că nici unul nu i se potrivea. Și multe altele. S-a dat zvonul că trebuie să vină cu toții că de altfel vor rămîne fără nimic. Au venit cu grămada și au luat tot ce au găsit. Au spart dulapurile și au luat tot ce au găsit acolo. Unul a venit a venit a doua zi și a adus înapoi un microscop care era al școlii. Poliția ședea prin curte și privea, fără nici un cuvînt. S-a spart un geam de la atelier și se aruncau pachetele afară. Unii duceau cîte două pachete și în curînd se întorceau să mai ia și altele. A fost chemat primarul G. ca să facă ordine dar el nu a vrut să vină. Toți erau cuprinși de un fel de furie, că ei au luat mai puțin decît alții. Toți îl înjurau și blestemau pe M., ca și cum el ar fi fost vinovat de toate neregulile, iar singurul lucru de care era el vinovat era faptul ca au venit belgienii la Botoșana.
Pe de altă parte nimeni nu îți punea problema că acei oameni care veneau de fiecare dată cîte 3-4, sau 5, trebuiau să șadă undeva, să doarmă, să mănînce, etc. N-au stat în șanț ci la el acasă. A trebuit să îi primească și să îi omenească, să le pregătească un așternut și de mîncare. Soția lui trebuia de fiecare dată să facă serviciul de gazdă că doar nu putea să facă țara de rușine, și s-a comportat întotdeauna ca o adevărată româncă primitoare. Iar ei nu au venit o dată ci de 7 ori. Apoi, dacă acei musafiri s-au simțit obligați să facă gazdelor unele cadouri, cum fac toți oamenii civilizați, apoi nu trebuie să-și ceară permisiunea de la badea Gheorghe sau lelea Floarea. Ei veneau doar cu bunurile colectate de ei de la cetățeni, și nu erau obligați să dea cuiva socoteală. Nu erau primite de la statul belgian ca să fie distribuite pe bază de inventar și luate pe semnătură. Ai noștri însă nu vor să știe nimic căci aceasta este psihologia poporului. De ce îi dai, de acea e mai nemulțumit că nu i-ai dat mai mult. Să ne amintim că Hristos atunci cînd a ajuns la Ierusalim a fost întîmpinat cu ramuri de finic și cîntări de laudă iar peste o săptămînă același popor striga să fie răstignit. El, cel care le-a vindecat ologii și orbii, și a săvîrșit atîtea minuni.
E bine cel puțin că au plecat belgienii la timp ca să nu asiste la toată țigăneala că ne făceau de rușine în fața lumii civilizate.
Dar iată că vin alegerile locale din 9 februarie 1992, M. candidează din partea Convenției Democratice, care era făcută din liberali, țărăniști, social democrați, alianța civică și încă o serie de partide și organizații. Ghiață Roman, care a fost primar la comuniști pînă la revoluție, candidează acum din partea Frontului Salvării Naționale, ca să se adeverească zicala că F.S.N. = P.C.R. Dar zic și eu ca Cicero, care s-a ridicat împotriva perversității oamenilor timpului său: O tempora, o mores! (Vai ce timpuri, vai ce moravuri!). Dar și cronicarul nostru zice că “nu sunt vremurile sub om ci bietul om sub vremuri”. Doar la început, în urmă cu doi ani, Organizația Frontului Național era a noastră, a democraților a anticomuniștilor, ca acum să constatăm că am pierdut-o, ca este a trădătorilor, a comuniștilor, care caută să ne dovedească nouă că era mai bine cînd era mai rău.
Ei bine, poporul de la Botoșana ia dat lui M. 502 voturi, iar lui Ghiață Roman 964. Așa e poporul, n-ai ce-i face. El nu se conduce după rațiune ci după spiritul gregor, spirit de turmă care numai cu mare greutate poate fi modificat. Silviu Brucan zice că nici în 20 de ani nu vom fi la nivelul europenilor căci ai noștri sînt “stupid people”.
Pe de altă parte, Petre Roman, fără nici o jenă se bagă în casa național țărăniștilor și fură de acolo idea anticomunistă, apoi se laudă ca să-l audă toată lumea, căci el este cel mai mare anticomunist, deși timp de aproape doi ani cît a stat în frunte nu a zis nici o vorbuliță despre așa ceva.
Ce poți să faci? O tempora, o mores!